Ciobănescul Mioritic și verișorii lui

[Oliviu Secara]

Sunt destul de multe rase cu par lung în Europa, insa totuși care ar putea fi gradul de înrudire între ele ( dacă există ) e foarte dificil de spus ... Ar trebui efectuate niște studii științifice mult mai amănunțite, niște determinări filogenetice de mare finețe, iar istoria popoarelor umane și a deplasării acestora ar trebui restaurată și poate reinterpretată ținându-se cont de noile descoperiri în materie.
Unele dintre rasele prezentate pe topic seamana izbitor cu Mioriticul.
E posibil ca natura sa ajungă la aceeiași soluție în diferite puncte ale planetei fără să existe un contact între acestea?!

[Novaconi]

Io-s de parere ca nu,nu se puteau forma atatea rase de caini asemanatoare pe un teritoriu atat de mic ca si Europa.
E vorba de acelasi soi de caine care in buna parte se prezinta la fel si mai subt cateva soiuri care se vede ca au fost metisate (corcite)cu un fel de copoi francez(grand grifon vendeen) si cu ogar (irish wolfhound si scotish deerhound).
La metisari as baga pe cei mai sus amintiti,Barakul yugoslav care aduce si a un fel de copoi si a mioritic,Bouvier de Flandra,Șnauterul su terierul rusesc.
Cainii astia se vede ca au sange de mioritic in ei,dar se vede si metisarea.
Restul de soiuri din Anglia,Polonia,Italia,Spania,Portugalia cred ca e destul de limpede pt toti ca e vorba de acelasi soi.

[Novaconi]

Si de ce nu ar fi...Ciobanescul bălan in cate tari europene il gasim?
Foarte multe...
Asa si mioriticu.
Cainiinastia s-au raspandit probabil cu o populatie crescatoare de animale,in imperiul roman sau prin schimburi/cumparare la fel cum au ajuns si caucazienii,kangalii,asia centrala.

Teritoriul Europei e foarte mic,gasim aceleasi soiuri de caini in toate tarile.
Cand vom prezenta si restul de soiuri de caini si vom vedea ca sunt raspanditi la fel ca si mioriticu peste tot teritoriul European.

[Novaconi]

Si soiurile de copoi sunt inrudite intre ele.
Uitat-te la copoi-visla maghiara-dalmatian si copoii francezi(de exemplu) si ai sa vezi ca toti se aseamana...e clar ca in spate sta un stramos,un caine de vanatoare.
Evolutia i-a facut usor diferiti(colorit,nu si trup),dar priviti per anasamblu se vede ca se trag din acelasi soi de caine.

[Novaconi]

Barbado da Terceira

Insulele Azore


https://www.nativebreed.org/barbado-da-terceira/amp/

http://omundodospeludos.blogspot.com/20 ... a.html?m=1

Un foarte bun exemplu despre cum au ajuns cainii astia sa aibe o intindere asa de mare...
Fiecare popor cotropitor (migrator) si-au adus cainii in tara ocupata,ei de fapt veneau ori cu luptatorii,ori cu turmele.

Barbado da Tarceira

Barbado da Terceira.jpg (25.61 KiB) Viewed 2614 times

Acest soi se trage din cainii portughezi(Cao da serra de aires) si a fost adus in insulele Azore inca din secolul 15.
Fiind cald cred ca au mai scazut in inaltime,doar asa puteau sa fie folositi si pt intorsul vitelor.
Postez si cainele portughez Cao da serra da aires :

https://www.caonosso.pt/guia-de-racas/r ... a-de-aires

[Oliviu Secara]

MIORITICUL CÂND VA FI PUS PE LISTA RASELOR ÎN PERICOL DE DISPARIȚIE DE AUTORITĂȚILE DIN ROMÂNIA?

Martha My Dear on the Beatles' 1968 White Album was written about his female sheepdog

Famous owners include Sir Paul McCartney (above, in 1967), whose song Martha My Dear on the Beatles' 1968 White Album was written about his female sheepdog

sursa https://www.dailymail.co.uk/news/articl ... -warn.html

Bobtail - ”The Old English Sheepdog, una dintre cele mai cunoscute rase de câini din Marea Britanie, a fost catalogată pentru prima dată ca fiind vulnerabilă la dispariție, după o scădere dramatică a popularității, au anunțat reprezentanți ai Kennel Club, potrivit yahoo.com.

Clubul, cea mai mare organizație din Marea Britanie dedicată sănătății, bunăstării și instruirii câinilor, a constatat o scădere continuă a populației, după ce rasa atinsese apogeul la sfârșitul anilor 1970.

Astfel, în 2020, Kennel Club anunță că a înregistrat doar 227 de pui Old English Sheepdog. Acesta este cel mai mic număr din ultimii 60 de ani, și marchează un „declin abrupt” al popularității rasei, potrivit clubului.

Din 2009, câinele se află în atenția clubului care monitorizează rasele cu între 300 și 450 de înregistrări de pui pe an. ”


sursa : digi24.ro

[Ciprian Pandrea]

Păcat. E o rasă frumoasa englezeasca. Dar fără stane și ferme de oi, capre sau bovine sus în creierii munților, se va pierde.
Mioriticul romanesc, mai rezista cât încă sunt stane de oi în sălbăticie. Apoi, va avea aceeași soarta.
Tehnologia și "progresul" distruge tradiții vechi. Din păcate.
La câte stane sau ferme mai vedem 2-3 mioritici, 2-3 corbi sau carpatini?

[Oliviu Secara]

Din punctul meu de vedere din ce am studiat de-a lungul timpului pe acest subiect, din ce am citit inclusiv pe site-urile rusești care promovau SRO, nu există nici o îndoială : SRO provine la origine din câinele mocănesc, dus de oierii din Carpați în transhumanțele lor către Marea Azov și nu invers. Ba mai mult, recent, în secolul XX, rusii au revigorat SRO-ul revenind la origine și infuzand în mod conștient cu Mioritic, tocmai pt a-și salva nucleele care mai rămăseseră după cele 2 războaie mondiale. Și bine au făcut.

Atașez mai jos o harta detaliata cu parcursul oierilor români în Crimeea, zona recucerită recent de ruși în 2015.
IMG_20210108_222414.jpg
IMG_20210107_104822.png

IMG_20210107_105328.jpg

Află începând cu minutul 20:48 din filmarea aceasta, de ce Țurcana (Oaia Valahă) este Regina Munților și ascultă cele câteva cuvinte spuse de un mare specialist într-ale oieritului, Dr. Gheorghe Neață.
Acesta relatează faptul că a întâlnit septel de Țurcană, oieri din Mărginime și glas de câine ciobănesc românesc în Crimeea și Caucaz în Askania Nova în 1984. Ciobanii români pe care i-a întâlnit erau instalați în regiune din vremea celui de-Al Doilea Război Mondial.

[Oliviu Secara]

Irina și ghemul de tricotat din păr de CÂINE Ciobănesc SRO

[Novaconi]

Mioritici 100%
Singurul fel de migratie care l-au facut stramosii nostrii,prin transhumanta.
Foarte interesant ce zice dl Gheorghe Neață despre romanii ramasi cu oile in ucraina.
De vazut ca in nordul Ucrainei e plin de toponime romanesti,cu siguranta mai sunt ste nedescoperite la fel ca Poroscovo,In satele de munte probabil s-a pastrat si un specific păstoresc.
Din pozele ce le are doamna din ucraina si din filmarea asta iti dai seama ca mioriticul e echipat bine pt iarna/frig,ma intreb unde s-a format soiul asta de caine?

[Oliviu Secara]

Ciobănescul Rusesc de Sud ( Южнорусская овчарка - SRO) cunoscut și și sub denumirea de Ciobănesc Ucrainian este o altă rasă asemănătoare cu Ciobănescul Românesc Mioritic și putem afirma cu certitudine ca SRO este urmașul ciobăneștilor blănoși care însoțeau turmele oierilor din Carpați . Aria lui de formare este în Sudul Ucrainei de azi invecinată și lipita/lângă R. Moldova, lângă vechiul Bugeac și lângă regiunea Odesa. iar la Est aceasta zona de formare a SRO este limitata de afluentul Doneț al râului Don și de Râul Don care se varsă în Marea de Azov. Traseele oierilor Balcano-Carpatici au ajuns până pe linia Râului Bug, dar si dincolo prin nordul Mării Negre înspre Marea de Azov pana la Doneț și Don și chiar mai departe spre Marea Caspică .

Documentele care atestă aceste mișcări ale oierilor aproape naturale există. Să nu uităm și de zecile de milioanele de animale de turmă luate ca tribut din spațiul carpato-danubiano-pontic de-a lungul secolelor de către vecinii noștri ruși. Multe din aceste evidențe există în arhive, multe însă s-au pierdut și uneori nu totul s-a însemnat. Aceste turme luate ca tribut erau însoțite în traseul lor și de câini de pază printre care și de strămoșii Ciobănescului Românesc Mioritic de azi. După ruperea din vatra străbună românească a Basarabiei și a Bucovinei de Nord în anii 1940-1941 de către regimul Stalin, s-au organizat 3 valuri masive de deportări ale românilor din teritoriul anexat în diverse zone din Federația Rusă. Tot în acea perioadă s-a declanșat și Foametea Organizată între anii 1946-1948 de către administratia URSS pe teritoriul anexat și rupt din țara mamă România în 1940-1941. În timpul Foametei Organizate românii au fost obligați să recurgă la consum de carne de câine, consum de cadavre umane(canibalism) și chiar pruncucidere în vederea consumului. Nucleele de câini ancestrali din satele si de pe la marginea oraselor din Republica Moldova au fost distruse și consumate în timpul Foametei Organizate de către Federația Rusă. Ce s-a mai păstrat din teritoriile anexate de ruși în 1940-1941 este Republica Modova de azi, nordul și sudul fiind din nou rupte si date Ucrainei de azi. Din acest motiv pe teritoriul Republicii Moldova nu vom mai întâlni nuclee vechi de câini ciobănești românesti în general, cu atât mai puțin nuclee de Ciobănesc Mioritic . Însă în restul României există numeroase tipuri de populații canine endemice la care încă nu s-a început munca de ameliorare și selecție în vederea omologării internaționale.

Declinul populației de Ciobănesc Rusesc de Sud de la începutul secolului XX a continuat pe perioada dintre cele 2 războaie mondiale. După cel de-al Doilea Război Mondial, interesul crescătorilor a scăzut și mai mult , iar rasa a ajuns în pragul extincției. Cu toate acestea, spre finalul secolului XX crescătorii ruși au revitalizat Ciobănescul Rusesc de Sud folosind la reproducție exemplare de Ciobănesc Românesc Mioritic luate din România și Ogari Irlandezi (Irish Wolfhunde) dar și alți urmași ai vechiului Mioritic precum Komondorul și Ciobănescul Polonez Nizny, prezentat sumar anterior.

IMG_20210107_104822.png
IMG_20210107_105328.jpg

IMG_20210107_073151.jpg

IMG_20210107_073040.jpgsouth-russian-ovcharka-800.jpg


Pentru clarificări suplimentare recomand și

IMG_20210107_092204.jpg
IMG_20210107_092314.jpg

,, .......există documente care arată că, cel puțin între anii 1463-1470, în garnizoana cetății genoveze Caffa serveau români ardeleni, recrutați dintre oierii Crimeei. Din anul 1577 ne-a rămas un tratat turco-polon prin care se îngăduie păstorilor români să treacă Nistrul cu turmele lor pentru pășunat în stepele răsăritene, desigur o mișcare de amploare pentru a justifica o astfel de clauză într-un tratat (Ștefan Meteș – „Emigrări românești din Trasilvania în secolele XIII-XX” – București, 1977). Datorită strădaniilor etnologului clujean Nicolae Dragomir ne-au rămas mărturii de o deosebită bogăție, culese pe viu, cu privire la drumurile răsăritene, practicile și activitățile comerciale ale întreprinzătorilor oieri mărgineni, cuprinzând finele secolului trecut și începutul secolului nostru (N. Dragomir – „Din trecutul oierilor Mărgineni din Săliște și comunele din jur” – Cluj, 1926; idem –„Oierii Mărgineni în Basarabia, Crimeea, Caucaz și America de Nord” – Cluj, 1939). Încă din secolul trecut, multe comune din Țara Sibiului, de economie curat pastorală ca Jinarii sau Poienarii, sau de economie mixtă, ca Mărginenii, ajunseseră la câte 100.000 – 150.000 oi de fiecare. Deși pășunau și în Țara Hațegului și în Oltenia, iernând în bălțile Dunării, nu le mai ajungeau pășunile, așa că foloseau și vechi căi de trashumanță răsăriteană, păstrate prin tradiție. Astfel, după ce Dobrogea Imperiului Otoman se umpluse cu turmele mocanilor, un mare contingent de oieri ardeleni trece în Basarabia ocupată recent de Imperiul Țarist și mai departe, și se așează în stepele sudului Rusiei; pe măsură ce pășunile sunt ocupate, noii veniți coboară în Crimeea sau pătrund spre răsărit până în Caucaz și la Caspica, stabilindu-se pe acolo, ca mari proprietari, în orașe ca Astrahanul de la gurile Volgăi, sau formând sate proprii ca în Crimeea sau revenind periodic în țară cu chimirul plin de aur......,,

Preluare din articolul publicat de George V. Grigore in publicatia Natiunea.
Fotografia preluata de pe blogul Pr. Mihai Andrei Aldea

[Oliviu Secara]

despre.....migrația-trashumanță a oierilor carpatini porniți din teritoriul milenar al țării nostre către Caspica și pe sub Munții Caucaz, exact pe același traseu, dar într-un final și în sens invers. Oierii români numeau „sevașe” aceste pășuni sărăturare din Basarabia, care justificau acest traiect al migrației sezoniere. Există în acest sens documente scrise începând din secolul al XVI-lea, iar pentru faza modernă a acestei trashumanței românești către răsărit stau ca dovadă mărturiile celor ce o practicau, înregistrate cu amănunte revelatoare de etnografii clujeni (vezi N. Dragomir – „Din trecutul oierilor mărgineni din Săliște și comunele din jur” – Cluj, 1926; Id. – Oierii mărgineni în Basarabia, Crimeea, Caucaz și America de Nord – Cluj, 1939). Acești oieri români (valahi) ce s-au întâlnit în nordul Crimeei cu statuile de piatră ce veghează de mii de ani de pe tumulii scitici stepa cu colilii înalte până la pieptul calului, au ajuns mari proprietari de case și pământuri în Rostov, pe Don și în Astrahan, la vărsarea Volgăi în Caspica, din comerțul lor cu grăsime de oaie și brânză, purtat cu populațiile de credință islamică din acest vast teritoriu al Rusiei țariste.

Întrunind anumite caracteristici specifice de climă, sol și vegetație, uriașa fâșie de stepă ce unește Mongolia cu central Europei s-a dovedit de-a lungul mileniilor o cale ideală pentru migrații și transhumanță îndepărtată pentru popoarele sau comunitățile de crescători de animale, acestea mișcându-se lent, dar fără contenire pe urmele turmelor lor. Cum s-au instalat aceste stepe de-a lungul paralelei de 45 grade latitudine nordică a spațiului euroasiatic? Care sunt acele caracteristici și cum s-au îmbinat ele cu viața crescătorilor de animale nomazi? Sunt toate acestea în primul rând probleme de paleoecologie, ce n-au fost încă suficient cercetate, deși ne pot spune multe despre mecanismul acelor migrații ce au însemnat atât de mult pentru Europa, de la marea și decisiva invazie preistorică indoeuropeană, ce a dat unitate genetică continentului nostru, prin lungul șir al acelor pătrunderi asiatice ce au devastat periodic Europa, uneori până la Atlantic, și încheind cu ultimele pulsații tătare ale secolului al XVIII-lea.




Toată seria de limane zimțate, transformate adesea în lacuri sărate și mlăștinoase prin ridicarea cordoanelor de nisip de la gurile lor, au constituit până în vremea Imperiului țarist o imensă sursă de sare comestibilă pentru populațiile din marea câmpie din nordul Mării Negre, până departe spre miazănoapte. Aceste mlaștini ofereau crescătorilor de animale nu numai material pentru adăpostul de iarnă al turmei, dar și nutreț sigur atât în păpurișul de pe margini, cât și în tufele ierburilor grase de sărătură. Iar în jur aveau o pajiște „ce nu ține zăpada”, după expresia oierilor carpatini trashumanți din vremurile moderne, cu care s-a putut sta de vorbă, pentru a li se conserva experiențe. Adică o pajiște ce nu îngheață până la temperaturi de 5-6 grade sub zero, datorită crustei de sare sau conținutului mare de săruri din sol, având astfel o perioadă de utilizare mult mărită, atât toamna cât și primăvara (nu mai era necesar a se face provizii de furaje, de nutreț, de fân, vara pentru iarna ce urmează). În plus, aceste plante sărăturate îl scuteau pe crescătorul de vite de a trebui să-și procure și să poarte cu el sarea altfel indispensabilă în dieta ierbivorelor. Evident ar fi fost prea mult să-i cerem lui Strabon să adauge și aceste amănunte, aparent minore, dar atât de semnificative pentru explicarea iernatului nomazilor în mlaștinile Meotidei, dar și în general ce contribuție importantă aveau aceste pășuni sărăturate la înțelegerea mecanismului migrațiilor însăși. Astfel de sărături se înșiră fără întrerupere de la Caspica, înconjurată de acestea, prin valea cu lacuri sărate a Maniciului dinspre Caspica și Marea Neagră – vechea legătură geologică dintre cele două mări – apoi pe tot litoralul nord-estic și nordic al Mării Negre și la gurile Dunării, precum și la vărsarea unora din afluenții de câmpie ai Dunării Inferioare. Aceste sărături se mai întâlneau încă și în cea mai vestică stepă a Europei, aceea de pe Valea Tisei, unde fără îndoială iernau acei sarmați ai antichității, iazigii. Dar toată stepa central și oriental asiatică este semănată cu lacuri sărate, și cu atât mai mult fâșia de pustiuri ce mărginesc stepa în partea sa de miazăzi.

Printre ipotezele ce justifică apartenența de Țara Românească a Basarabiei, teritoriu istoric administrat de noi din cele mai vechi timpuri, este și aceea că între gurile Dunării, la Marea Neagră și gurile Volgăi, la Marea Caspică, se întâlnește o vegetație de stepă având mereu aceleași caracteristici (compoziție floristică). Este de fapt o confirmare a studiului lui Hummaire de Hell asupra stepelor nord-pontice, ce constatase ceva mai înainte că vegetația de pe malurile Dunării Inferioare se menține până sub Caucaz și pe litoralul Caspicei (Hummaire de Hell – „Les stepes de la Mer Caspienne, le Caucase, la Crimee et la Rusie Meridionale” – (2vol.), Paris, 1843-1845). Indicator edafic infailibil, această floră natural ne arată că sub ea se află același tip de sol, așa numitul sol bălan de stepă uscată, atât în Dobrogea Centrală, estul Bărăganului și Bugeacul Basarabiei, cât și în stepa cu colilii a rezervației de la Ascania Nova în nordul Crimeei. Parte a fâșiei de stepe eurasiatice, aceleași condiții climatice generale au îmbrăcat această stepă cu o vegetație ierboasă xerofită dominată de graminee, iar în jurul țărmurilor litorale joase, cu mlaștini și limane, ca și în jurul cuvetei lacurilor sărate formate prin tasare în câmpia endoreică loessoidă, cu tufele vegetației grase de sărătură tivind toamna cu roșu albul crustelor de sare ale lacurilor supte de arșița verii. Oierii carpatini au iernat dintotdeauna în bălțile Dunării de Jos și le-a fost la îndemână să urmeze către răsărit pășunile cu aceleași feluri de ierburi și aceleași înlesniri pentru iernat ca cele din jurul gurii Dunării. Cea mai veche consemnare istorică a căii nord-pontice pentru pășunatul trashumant al acestor oieri datează numai din secolul al XV-lea.
Academicianul Marcu Botzan și fenomenul migrației și transhumanței nord-ponto-caspice (art. George V Grigore)


Deplasările și așezările oierilor români documentate în Ucraina /Rusia, a se vedea spațiul unde a ajuns, dus din Carpați, câinele mocănesc, strămoșul SRO-ului. Arealul coincide cu zona unde s-a format SRO modern

[Novaconi]

despre.....migrația-trashumanță a oierilor carpatini porniți din teritoriul milenar al țării nostre către Caspica și pe sub Munții Caucaz, exact pe același traseu, dar într-un final și în sens invers. Oierii români numeau „sevașe” aceste pășuni sărăturare din Basarabia, care justificau acest traiect al migrației sezoniere. Există în acest sens documente scrise începând din secolul al XVI-lea, iar pentru faza modernă a acestei trashumanței românești către răsărit stau ca dovadă mărturiile celor ce o practicau, înregistrate cu amănunte revelatoare de etnografii clujeni (vezi N. Dragomir – „Din trecutul oierilor mărgineni din Săliște și comunele din jur” – Cluj, 1926; Id. – Oierii mărgineni în Basarabia, Crimeea, Caucaz și America de Nord – Cluj, 1939). Acești oieri români (valahi) ce s-au întâlnit în nordul Crimeei cu statuile de piatră ce veghează de mii de ani de pe tumulii scitici stepa cu colilii înalte până la pieptul calului, au ajuns mari proprietari de case și pământuri în Rostov, pe Don și în Astrahan, la vărsarea Volgăi în Caspica, din comerțul lor cu grăsime de oaie și brânză, purtat cu populațiile de credință islamică din acest vast teritoriu al Rusiei țariste.

Întrunind anumite caracteristici specifice de climă, sol și vegetație, uriașa fâșie de stepă ce unește Mongolia cu central Europei s-a dovedit de-a lungul mileniilor o cale ideală pentru migrații și transhumanță îndepărtată pentru popoarele sau comunitățile de crescători de animale, acestea mișcându-se lent, dar fără contenire pe urmele turmelor lor. Cum s-au instalat aceste stepe de-a lungul paralelei de 45 grade latitudine nordică a spațiului euroasiatic? Care sunt acele caracteristici și cum s-au îmbinat ele cu viața crescătorilor de animale nomazi? Sunt toate acestea în primul rând probleme de paleoecologie, ce n-au fost încă suficient cercetate, deși ne pot spune multe despre mecanismul acelor migrații ce au însemnat atât de mult pentru Europa, de la marea și decisiva invazie preistorică indoeuropeană, ce a dat unitate genetică continentului nostru, prin lungul șir al acelor pătrunderi asiatice ce au devastat periodic Europa, uneori până la Atlantic, și încheind cu ultimele pulsații tătare ale secolului al XVIII-lea.




Toată seria de limane zimțate, transformate adesea în lacuri sărate și mlăștinoase prin ridicarea cordoanelor de nisip de la gurile lor, au constituit până în vremea Imperiului țarist o imensă sursă de sare comestibilă pentru populațiile din marea câmpie din nordul Mării Negre, până departe spre miazănoapte. Aceste mlaștini ofereau crescătorilor de animale nu numai material pentru adăpostul de iarnă al turmei, dar și nutreț sigur atât în păpurișul de pe margini, cât și în tufele ierburilor grase de sărătură. Iar în jur aveau o pajiște „ce nu ține zăpada”, după expresia oierilor carpatini trashumanți din vremurile moderne, cu care s-a putut sta de vorbă, pentru a li se conserva experiențe. Adică o pajiște ce nu îngheață până la temperaturi de 5-6 grade sub zero, datorită crustei de sare sau conținutului mare de săruri din sol, având astfel o perioadă de utilizare mult mărită, atât toamna cât și primăvara (nu mai era necesar a se face provizii de furaje, de nutreț, de fân, vara pentru iarna ce urmează). În plus, aceste plante sărăturate îl scuteau pe crescătorul de vite de a trebui să-și procure și să poarte cu el sarea altfel indispensabilă în dieta ierbivorelor. Evident ar fi fost prea mult să-i cerem lui Strabon să adauge și aceste amănunte, aparent minore, dar atât de semnificative pentru explicarea iernatului nomazilor în mlaștinile Meotidei, dar și în general ce contribuție importantă aveau aceste pășuni sărăturate la înțelegerea mecanismului migrațiilor însăși. Astfel de sărături se înșiră fără întrerupere de la Caspica, înconjurată de acestea, prin valea cu lacuri sărate a Maniciului dinspre Caspica și Marea Neagră – vechea legătură geologică dintre cele două mări – apoi pe tot litoralul nord-estic și nordic al Mării Negre și la gurile Dunării, precum și la vărsarea unora din afluenții de câmpie ai Dunării Inferioare. Aceste sărături se mai întâlneau încă și în cea mai vestică stepă a Europei, aceea de pe Valea Tisei, unde fără îndoială iernau acei sarmați ai antichității, iazigii. Dar toată stepa central și oriental asiatică este semănată cu lacuri sărate, și cu atât mai mult fâșia de pustiuri ce mărginesc stepa în partea sa de miazăzi.

Printre ipotezele ce justifică apartenența de Țara Românească a Basarabiei, teritoriu istoric administrat de noi din cele mai vechi timpuri, este și aceea că între gurile Dunării, la Marea Neagră și gurile Volgăi, la Marea Caspică, se întâlnește o vegetație de stepă având mereu aceleași caracteristici (compoziție floristică). Este de fapt o confirmare a studiului lui Hummaire de Hell asupra stepelor nord-pontice, ce constatase ceva mai înainte că vegetația de pe malurile Dunării Inferioare se menține până sub Caucaz și pe litoralul Caspicei (Hummaire de Hell – „Les stepes de la Mer Caspienne, le Caucase, la Crimee et la Rusie Meridionale” – (2vol.), Paris, 1843-1845). Indicator edafic infailibil, această floră natural ne arată că sub ea se află același tip de sol, așa numitul sol bălan de stepă uscată, atât în Dobrogea Centrală, estul Bărăganului și Bugeacul Basarabiei, cât și în stepa cu colilii a rezervației de la Ascania Nova în nordul Crimeei. Parte a fâșiei de stepe eurasiatice, aceleași condiții climatice generale au îmbrăcat această stepă cu o vegetație ierboasă xerofită dominată de graminee, iar în jurul țărmurilor litorale joase, cu mlaștini și limane, ca și în jurul cuvetei lacurilor sărate formate prin tasare în câmpia endoreică loessoidă, cu tufele vegetației grase de sărătură tivind toamna cu roșu albul crustelor de sare ale lacurilor supte de arșița verii. Oierii carpatini au iernat dintotdeauna în bălțile Dunării de Jos și le-a fost la îndemână să urmeze către răsărit pășunile cu aceleași feluri de ierburi și aceleași înlesniri pentru iernat ca cele din jurul gurii Dunării. Cea mai veche consemnare istorică a căii nord-pontice pentru pășunatul trashumant al acestor oieri datează numai din secolul al XV-lea.
Academicianul Marcu Botzan și fenomenul migrației și transhumanței nord-ponto-caspice (art. George V Grigore)


Deplasările și așezările oierilor români documentate în Ucraina /Rusia, a se vedea spațiul unde a ajuns, dus din Carpați, câinele mocănesc, strămoșul SRO-ului. Arealul coincide cu zona unde s-a format SRO modern

1
Asta ar putea fi unul dintre răspunsurile la răspândirea mioriticului din Spania până în Coreea.........

Probabil prin oierii români,de ce nu daci/geți care cu siguranță au folosit acele câmpuri întinse și mănoase încă din Antichitate,poate așa acest soi de câine s-a răspândit și inspre stepele de lângă Marea Caspica ,iar mai departe de Marea Caspica înspre partea Mongoliei și Coreei sa fi ajuns prin Tătari care au năvălit și în Vest înspre Europa și în Est inspre China/Coreea aducând astfel mioriticul dinspre Europa înspre Asia(Corea cel mai îndepărtat punct unde îl aflăm ca rasa Sapsali).


2
Daca citim Hronicul Romano-Moldo-Vlahilor de Dimitrie Cantemir,vedem că iel descrie năvălirile popoarelor asiatice încă din antichitate care s-au făcut tot cam pe acest drum(nordul mării negre)și din popor se numeau tot Tătari...drept e că aveau cam aceiași sorginte asiatica și atunci strămoșii noștrii i-au denumit pe toți Tătari.
Deci se prea poate ca acești tătari sa fi purtat înapoi în țările lor și acești câini cu turmele de oi luate ca pradă...
Poate de-aia se mai și spune în descrierea mioriticului care am gasit-o pe internet că se crede că se trage din câinele Tătarilor.
Poate așa a ajuns și în Coreea,tot prin crescatori de oi și oarecum tot de-a lungul Paralelei de 45° (+/- 5° N sau S )in Spania până în Coreea,fiind o climă temperată propice pt creșterea oilor/animalelor și numai buna pt transhumanța.

3
Daca citim Hronograful Sf Gheorghe Chedrinos vedem că după Potop,arca lui Noe rămâne pe muntele Ararat din vechea Armeniei.
De acolo Noe prin voia Lui Dumnezeu împarte copiilor lui Pământul.
Sem primește Asia
Ham primește Africa
Iafet primește Europa.
Se prea poate ca mioriticul sa fi fost unul din câinii lui Iafet și de acolo sa se fi răspândit prin copiii și nepoții lui Iafet în toată Europa,după și în Asia.E o explicație destul de logica de ce avem în Europa aceleași soiuri de copoi,același mioritic in mai toate tarile,același Balan,același Carpatin care semăna bine cu Sarplaninac și Caucazian.

[Novaconi]

https://discover.hubpages.com/animals/I ... cteristics

Mioritic in India....

Baan Gaddi ...

[Novaconi]

Baan Gaddi Or Habsu Dog (Indian Sheepdog)

Vedem că e recunoscut că și câine de oi in Hymalaia...

[Novaconi]

Trecem în Tibet acum...

https://m.facebook.com/groups/699571936 ... cale=nb_NO

Vedem in comentarii că sunt asemănați cu soiurile din Coreea ... Dockhyi dog

https://m.facebook.com/groups/699571936 ... hwl=1&_rdr

[Oliviu Secara]

Multe necunoscute așteaptă ipoteze care e nevoie a fi formulate….

[Novaconi]

Trecem în Tibet acum...

https://m.facebook.com/groups/699571936 ... cale=nb_NO

Vedem in comentarii că sunt asemănați cu soiurile din Coreea ... Dockhyi dog

https://m.facebook.com/groups/699571936 ... hwl=1&_rdr

Sunt asemănați cu Sapsali

https://en.m.wikipedia.org/wiki/Sapsali

[Novaconi]

Deci vedem că îi întâlnim în Rusia de Sud,in India(Hymalaia)in Tibet,in Coreea.....
Cel mai vestic punct e Portugalia,cel mai estic e Coreea
In jur de 10.000 de km dintr-o parte în cealaltă,asemănător cu Drumul mătăsii și cine știe dacă nu poate și avea legătură pt că vedem pe harta că acest drum ducea în Coreea.
https://historia.ro/sectiune/general/dr ... 81315.html

[Novaconi]

Multe necunoscute așteaptă ipoteze care e nevoie a fi formulate….

Astea sunt câteva variante prin care acești câini s-au răspândit dintr-o parte intr-alta.
Într-un fel sau altul au ajuns,cum?e prea greu de știut acum,doar să bănuim.
Oricum se vede că e de-a lungul Paralelei de 45° care din cate am văzut în istorie s-a suprapus perfect cu posibilitatea migrării de-a lungul stepelor și binenteles a climatului temperat întâlnit în jurul paralelelei de 45°