Autor: Laurenţiu Florin Puicin
În prezentarea subiectului pornim de la consideraţia că ocupaţiile tradiţionale ale unui popor se află în strânsă legătură cu stadiile de dezvoltare economică în care se află şi prin care a trecut poporul respectiv, stadii care la rândul lor sunt puternic condiţionate de resursele pe care le oferă mediul natural. În cazul românilor se poate afirma că stadiul păstoritului se circumscrie şi se confundă în bună măsură cu stadiul civilizaţiei sale. Etnologii vorbesc de personalitatea de bază, de portretul tipic al, francezului, germenului etc. adevărate configuraţii psihologice-specifice, propii membrilor ce compun societatea şi care se manifestă într-un anume fel. Fără să mergem atât de departe putem afirma că o caracteristică a portretului tipic al românului este indubitabil cea de crescător de animale, de păstor.
Domesticirea câinelui pe teritoriul României nu a început aşa cum s-a crezut odată cu epoca neolitică, ci mai devreme încă din epipaleolitic lucru dovedit de situl arheologic de la Erbiceni (jud.Iaşi) apartinând unor comunităţi swideriene1
Începând cu neoliticul,când se face trecerea de la stadiul de vânători şi culegători la cel de producători de hrană, locuitorii spaţiului carpato-danubiano- pontic primii fiind făuritorii culturii Gura Baciului-Cârcea, îşi selectează câinii atât de necesari activităţii de creştere a animalelor. În cadrul culturii Vinca-Turdaş se remarcă printre statuetele zoomorfe unele capete de piatră de câini (pebbles statuettes) imitate şi în lut ars. Nu cunoaşem cu precizie aspectul acestor primi câini ciobăneşti, dar descoperile arheologice atestă existenţa in neoliticul dezvoltat in cadrul culturilor Tisa, Precucuteni, Hamangia, Vădastra, Boian etc. a unor schelete similare ca dimensiuni cu cele ale ciobăneştilor contemporani. Odată cu pătrunderea în spaţiul numit de Marja Gimbutas Old European Civilization, a triburilor purtătorilor civilizaţiei kurganelor, care vin stepele nord-pontice şi din Asia Centrală, are loc o transformare a Vechii Europe. Potrivit aceleaşi autoare, popoarele care au articulat şi vehiculat cultura tumulilor nu pot fi decât proto-indo-europeni, iar în ultimele faze ale dispersiunii, indo-europeni. Din stepa euro-asiatică şi zonele de deşert învecinate, aceaste populaţii vor porni spre răsărit ajungând până în Valea Indusului, iar către apus până la Atlantic. Astfel se explică denumirea convenţională de indo-europeni. Deşi n-au putut niciodată să renunţe la produsele agricole, popoarele indo-europene au dezvoltat cu precădere o economie pastorală.
În epoca bronzului, pe teritoriul de astăzi al României este atestată existenţa unui tip mare de câine, Canis familiaris matris Jeit, folosit la paza turmelor, dar şi la vânătoare este pus în evidenţă prin săpăturile arheologice de la Bogdăneşti, jud. Bacău. În acest moment se poate considera ca a trait stramosul ciobanescului romanesc de astazi, având ca strămoş amintitul Canis familiaris matris Jeit şi lupul de talie mare specific epocii bronzului.
Cultul lupului este extrem de important, înşuşi numele dacilor-daoi (cei care sunt asemeni lupului,cum explică Mircea Eliade acest etnonim cu semnificaţie religioasă arhaică) venind de aici. Stindardul dacic este un cap de lup cu corp de şarpe etc.
Mai puţin cunoscută este semnificaţia sa magico-religioasă. Câinele devorat de lup, trimiţând cu gândul la Zalmoxis, câine şi lup deopotrivă, înţeleptul sau sfântul – se purifică devorându-se, adică sacrificându-se în el înşuşi pentru a ajunge la etapa ultima a cuceririi sale spirituale.
Acest lucru demonstrează importanţa nu numai economică ci şi cultural– religioasă a câinelui în cadrul civilizaţiei geto-dace. Aşa de exemplu, la Şura Mică o groapă continea un schelet de câine şi o a doua doar capul unui asemenea animal. La Poiana –Dulceşti (jud. Neamţ) s-au descoperit nouă gropi ce conţineau schelete de câini, omogene ca dimensiuni şi foarte asemănătoare cu cele ale ciobăneştilor actuali. Gropile de formă cilindrică, adânci, au fost purificate prin foc şi dispuse în zona cea mai intens locuită a aşezării, ceea ce subliniază caracterul cultual-magic. Gropi de cult in care au fost descoperite schelete de câini identice, se cunosc şi din aşezarea de la Ostrovu Corbului, ce datează din secolele II-III.
În mai 1963 s-a descoperit la Letniţa, un vas de bronz ce conţinea 25 de plăcuţe de argint aurite cu reprezentări antopo şi zoomorfe în relief, realizate au repousse şi care au fost datate între anii 400 şi 350 î.Hr. Părerea cu privire la utilizarea plăcuţelor este diferită:
-I.Venedikov consideră că sunt elemente de harnaşament
-R.Pittioni, mai aproape de adevăr le consideră plăci votive, fixate pe lemn provenind dintr-un sanctuar.
Oricare ar fi fost rostul lor, plăcuţele de la Letniţa prezintă un interes deosebit pentru subiectul nostru.
Pe falera de argint cu călăreţi de la Surcea este înfăţişat un călăreţ în mers spre dreapta. El ţine frâul cu mâna stângă iar cu dreapta mânerul unei săbii lungi şi este îmbrăcat în armură. La picioarele calului, destul de bine redat (ca deatfel întregul décor) se află un câine de tip lupoid, care ne duce cu gândul către stramosul carpatinului de azi. În tezaurul de la Şeica Mică s-a găsit o monedă din anul 71 î.Hr., care are pe revers Mistreţul din Calydon lovit de o săgeată şi atacat de un câine şi alte două monede din anul 77 î.Hr.care au pe revers un cîine masiv, fugind spre dreapta.
O altă mărturie, scrisă de această dată, ne parvine de la Sextus Iulius Frontinus. Iată ce ne relatează el:”Scorilo, conducătorul dacilor, ştiind că poporul roman era dezbinat din pricina războaielor civile şi socotind că nu-i nimerit să-i atace, deorece datorită unui război cu un duşman din afară s-ar putea restabili înţelegerea între cetăţeni, a pus în faţa concetăţenilor săi doi câini şi pe când se luptau între ei cu îndârjire, le-a arătat un lup. Imediat câinii s-au aruncat asupra acestuia, uitând de cearta lor. Cu toate că Frontinus nu oferă o descriere amănunţită, etologia lor coroborată cu descoperirile arheologice specifice acestei perioade istorice, indică fără dubii că este vorba de câini ciobăneşti, înaintaşii direcţi ai celor contemporani.
Faptul că dacii foloseau anumiti câini, specializati pentru păstorit şi vânătoare, lucru care se va perpetua şi după dispariţia statului dac, este demonstrat indubitabil de documentele epocii. Iată ce ne spune poetul Marţial (40-104):”…A câinilor pradă este iepurele…..copoiul dac să nu se teamă de armele împăratului.”
Cucerirea Daciei în anul 106 şi integrarea sa în orbis romanus, proces care stă la baza formării poporului român şi a limbii române, are urmări importante şi in ceea ce priveşte subiectul pe care îl dezbatem. Iată ce spune Mircea Eliade referitor la acest proces:”..este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i înfrângă definitiv pe daci,…a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copii Zeului-Lup Marte, adoptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspectiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică, predestinat războaielor, invaziilor şi emigrărilor.”
Migratorii fie ei germanici, slavi sau turanici nu puteau introduce acest câine în Dacia, el este caracteristic zonelor înalte pe care populaţiile de călăreţi le ocoleau, preferând zonele plane favorabile confruntărilor de cavalerie.
Oricum, în epoca romană câinele constituie un motiv ornamental frecvent în terra sigillata din provincia Dacia. El este reprezentat alergând sau urmărind animale sălbatice. Cel mai reprezentativ exemplu pare a fi un vas de la Bisericuţa-Garvăn, unde câinele aleargă spre stânga. Vechiul zeu Silvanus, cel care patrona păşunile şi câmpurile cultivate, este prezent în Oltenia,pe un fragment sculptural descoperit la Romula, având la picioare un câine ciobănesc.
Principalele tipuri de câini ciobăneşti din spaţiul carpato-danubiano- pontic sunt aşadar conturate în momentul retragerii trupelor şi administratiei romane din Dacia, de către împaratul Aurelian, în anii 271-275. Afirmatia este susţinută cum vom vedea de siturile arheologice corespunzătoare primelor secole ale epocii medievale, iar posibilitatea ca migratorii să fi influenţat cumva evoluţia lor este nulă, în condiţiile în care ei locuiesc puţin sau deloc în spaţiul românesc, iar despre cei mai “statornici”dintre ei vizigoţii, Amianus Marcelinus in Istoria romană, ne spune că în preajma anului 376, ajunseseră la aşa sărăcie, încât dădeau un om pe un câine ca să aibă ce mânca…..
Popoarele slave vecine şi-au selectionat în curs de secole propiile rase: Karakatcean, Durmitorski Ovcar, Srpkin Ovcar, Bosanski Tornjak, Kraski Ovcar, Hercegovacki Ovcar, Istarski Ovcar, Sarplaninski Ovcar. (Acesta din urmă nu prezintă similitudini cu Ciobănescul Românesc Carpatin, deoarece este un molossoid, ci cu Ciobănescul de Bucovina.O oarecare asemănare cu Carpatinul o are Hormoljski Ovcar, originar din zona Belgradului în apropierea României, lucru remarcat de cercetătorii străini).
Nu trebuie neglijat rolul pe care l-au jucat în dezvoltarea acestor rase balcanice, câinii ciobanilor români transhumanţi sau emigraţi în Peninsula Balcanică, în special în Bulgaria şi Serbia. Despre emigranţi ne vorbeşte Ion Ionescu de la Brad, descriind situaţia mocanilor oieri din târgul Bazargic, în Varna, în ţinuturile Balcic,
Silistra, Turtucaia şi Rusciuc, unde aveau păşuni bogate pentru turmele lor şi ne dă şi numele a 4 mocani din ţinutul Balcic:Ion Munteanu, Vasile Milea, Dimitrie Bobinar, Nicolae Şchiopu. În ceea ce priveşte transhumanţa, consulul austriac din Rusciuc, raportează că, pe la 1850, pe câmpiile ţinuturilor Silistra şi Varna, păşunau peste un milion de oi, de-ale oierilor români. Numai în 1883 şi doar prin carantina Piua Pietrei, trec la sud de Dunăre:159689 de oi, 8661 de capre, 73589 de cai, 264 de măgari, însoţiţi de 1029 de ciobani şi de câinii lor. Chiar in Bulgaria Karakatceanul, mai este cunoscut sub numele de Chobansko kuche, Vlashko kuche, Thracian Mollos. Cioban este un cuvant de origine turcească, dar şi denumirea data de sârbi aromânilor.
Utilizarea câinilor ciobăneşti este atestată cu mult înainte de documentele scrise, de prezenţa resturilor osteologice în diferite aşezări premedievale şi medievale timpurii. Ei se răspândesc şi în Peninsula Balcanică, în spaţiul romanităţii orientale, unde vlahii intră in istorie ca locuitori ai Thesaliei, Epirului, Greciei centrale şi muntilor Haemus. Erau in majoritate păstori transhumanţi din luna aprilie până în septembrie, beneficiază de privilegii fiscale şi utilizează cu certitudine câini ciobăneşti. Nu este lipsit de relevanţă că răscoala condusă de fraţii vlahi Petru şi Asan, care a dus la apariţia statului vlaho-bulgar, a izbucnit în 1185, din cauza unei dări excesive impuse de împăratul Isac al II-lea Anghelos, crescătorilor de oi şi de vite. La aromâni se povesteşte despre câinele ciobănesc, că a fost dat de Dumnezeu ca tovarăş păstorilor.
În aşezările din secolele al-IV-lea-al-V-lea din preajma Bucureştilor, câinele se folosea la păstorit şi vânatoare. Un cap de câine masiv a fost descoperit într-un atelier de ţesut de la Moreşti, caracteristic secolelor XI-XII. În aproape toate aşezările din această perioadă câinele este nelipsit, dar studierea bogatului material osteologic al animalelor domestice din aşezarea medievală timpurie de la Garvăn- Dinogeţia, a adus rezultate spectaculoase în ceea ce priveşte subiectul de care ne ocupăm.
Foarte numeroase şi bine păstrate, oasele de câini descoperite în această aşezare, au dovedit clar existenţa unor rase de câini bine diferenţiate şi specializate: câini de talie mare şi mai ales medie spre mare, întru totul asemănatori ca dimensiuni şi raporturi cu ciobăneştii Carpatin şi Mioritic, folosiţi la pază şi câini ale căror oase indică ogarii, folosiţi la vânătoare.
Aceeaşi situaţie se întâlneşte în secolele XIII-XIV, în marea aşezare de la Cetatea Dâmboviţei, din comuna Cetăţeni-Muscel Resturile osteologice de câine duc la aceeaşi concluzie: existenţa a două rase de ciobăneşti foarte puternici şi un ogar înalt bine adaptat pentru fugă. Nu este exclusă, ci din contră, folosirea câinilor ciobănesti care dovedeau o forţă reală la vânarea mistreţului, lupului, ursului.
Urme osteologice numeroase, se găsesc în colecţia Muzeului judeţului Argeş din Piteşti, fiind studiate în 1965 de profesorul I.N.Moroşan.
În Evul Mediu târziu numai în ce priveşte exportul de oi, călătorul
R.G.Boscovich, dă pentru Moldova cifra de 200 000 anual, în unii ani chiar 300 000.2
St. Raicevich, socotea numărul oilor ridicate cu firman de către turci din ambele ţări
2 R.G.Boscovich,Giornale di un viaggio da Constantinopol in Polonia,pag.142,144,148
române la 5-600 000 pe an. În plus pentru prepararea cervişului se înjunghiau anual până la 80 000 de boi, vaci şi un număr considerabil de capre.
Transilvania prezintă un tablou şi mai impresionant. În secolul al-XVIII-lea, românii ardeleni trimiteau la iernat în Moldova şi Ţara Românească, până la 1500
000 de capete de oi şi aproximativ 80 000 de boi şi cai.
Trecerea oierilor români, în special a mocanilor dincolo de Nistru, este un fapt probat cu certitudine de documente. Un mare cunoscător, profesorul N.Dragomir, ne spune că în Rusia sudică, autohtonii au învătat de la oierii noştrii cum să pregătescă din laptele oilor diferite brânzeturi, pe care înainte nu le cunoşteau deloc, dar meşteşugul l-au îmbrăţişat la început cu oarecare neîncredere, apoi cu interes crescând care aducea pentru ei mult folos. La fel ungurii din pusta Ungariei, învăţaseră acest meşteşug tot de la oierii români.
Pe la începutul secolului al-XVII-lea existau în spaţiul românesc, crescătorii specializate de câini. La curtea lui Constantin Brâncoveanu existau două categorii de oameni specializaţi în această meserie, fiecare primind bacşiş în ziua de Sfântul Vasile câte o jumătate de taler. Ei se ocupă mai ales de câinii de vânătoare, copoi şi ogari, dar şi de ciobăneştii masivi folositi pentru paza curţii domneşti. Această situaţie este mai veche, Matei Corvin regele Ungariei, oferindu-i cadou lui Vlad Ţepeş, un Kuvasz, din crescătoria regală, semn că domnii Ţărilor Române aveau propiile crescătorii şi cunoştiinţele necesare să aprecieze un asemenea dar.
Atât de încetăţenita părere că românii sunt nişte ţărani ignoranţi şi brutali în relaţia cu câinele, care are încă susţinători îndârjiţi, este hilară, dar şi tragică în acelaşi timp. Se oferă mereu agasantul exemplu al câinelui din gospodărie legat în lanţ şi uitat acolo. Cei care preiau această idee ca o scuză în “lupta lor zadarnică“ de a-i educa pe aceşti “barbari”, veniţi mai târziu în chinologia modernă, organizată pe criterii de show, ignoră cu bunăştiinţă faptul că nicăieri în lume chinologia nu este preocupare de masă, că ea este şi a fost apanajul unei elite intelectuale, sociale şi economice în principal. Ori din acest punct de vedere aceşti huliţi şi nepricepuţi români, boierii, domnitorii şi ciobanii bogaţi, ale căror turme numărau zeci de mii de capete de animale au preocupări vechi şi realizări spectaculoase. În plus, ţăranul adevărat, nu navetistul prost occidentalizat, chiar dacă nu-şi pupă câinele în bot, îl respectă, amândoi împart o existenţă în care lupta pentru supavieţuire îi selectează din păcăte numai pe cei puternici şi norocoşi.
Aşa cum am spus în spaţiul românesc preocupările chinologice sunt vechi şi din fericire constante. În Evul Mediu,sunt crescuţi şi intens folosiţi câini buni, de rasă, vestiţi în întreaga Europă. Alături de ciobăneştii autohtoni, puternici şi adaptaţi, unul din câinii folosiţi de timpuriu încă de prin anii 1395-1396, a fost dogul. Dogii erau animale foarte preţuite, din moment ce principele Transilvaniei Sigismund Bathory a trimis ca dar principelui din Florenţa “doi dogi cu zgărzi de aur şi pietre preţioase,iar principesei un căteluş indian, golaş şi pestriţat, tot cu zgardă de aur.”
O altă rasă prăsită de români a fost copoiul, al cărui nume a trecut în onomastică, încă din prima jumătate a secolului al XIII-lea. Aşa ne explicăm şi documentul moldovean din 4 iulie 1586 prin care Dumitru din Pidecăuţi răscumpără o ocină de la Copoiuco, acesta din urmă fiind probabil crescător de copoi.
Ogarii din Ţara Românească sunt scumpi şi foarte mult apreciaţi chiar în Imperiul Otoman care avea pe vremea aceea ogarii socotiţi cei mai buni din lume. Un document de la 5 ianuarie 1609 ne aminteşte de Ogărariul care vânduse două pogoane de vie unui oarecare Stepan. La 23 august 1823 marele vizir es-Seid-Ali confirma domnului Grigore al IV-lea Ghica primirea, printre altele şi a celor 12 câini, care au fost prezentaţi sultanului şi predaţi ogeacului ogarilor, ceea ce dovedeşte calitatea lor, dacă au reuşit să-l impresioneze pe padişah. Probabil că i-au plăcut mult sultanului Mahmud al II-lea, deoarece printr-o altă scrisoare care a urmat din partea marelui vizir es-Seid Ali paşa, cerea domnului să expedieze în grabă un număr cât mai mare de ogari, fiind foarte necesari pentru alaiul împărătesc cu ocazia bairamului.
Dar nu numai ogarii din Ţara Românească erau apreciaţi în Imperiul Otoman. Printr-o scrisoare din 11 august 1824 acelaşi es-Seid Ali mulţumea pentru cei doi prepelicari dăruiţi de Ghica.
Nici câinii din Moldova nu erau cu nimic mai prejos decât cei din Ţara Românească. În decembrie 1751 Des Alleurs, ambasadorul regelui Ludovic al XV- lea al Franţei la Constantinopol, scria lui Linchoult, secretar al domnului moldovean Constantin Racoviţă (1749-1753), rugându-l să-i procure patru ogari de soi spre a-i trimite regelui său, iar după aceea însărcinează pe Deval, interpretul ambasadei, să mai ceară încă doi. Aflând de această cerere şi părându-i-se prea puţin, Constantin Racoviţă îi dăruieşte 12 ogari, ”6 de parte bărbătească şi 6 de parte femeiască”, plus două butoaie de vin alb şi două de pelin roşu de Odobeşti, un butoi cu vin de Cotnari de trei ani şi două cu o mie de mere domneşti pentru iarnă. Darul a fost îmbarcat la 30 august(10 septembrie) 1752 la Galaţi, pe corabia căpitanului Manolache Cuingi-Oglu, împreună cu Leonardo, sluga însoţitoare, ajungând la Constantinopol după 35 de zile pe mare.
Iată aşadar, că cei mai puternici şi rafinaţi suverani europeni importau în canisele lor câini selecţionaţi şi prăsiţi de către români. Dacă ei nu ar fi avut o calitate superioară şi nu ar fi fost ştiinţific obţinuţi nu s-ar fi riscat impurificarea unor crescătorii vechi de secole la curţile Europei. Un alt cap încoronat admirator şi propietar al ogarilor din Principate, este principele Transilvaniei Gheorghe Rakoczi I. Ogarii importaţi de aici erau foarte reuşiţi din punct de vedere calitativ, dar şi foarte scumpi. M.Debreczeni a cumpărat în 1591 un astfel de câine cu 125 de florini, sumă uriaşă dacă un cerb vânat costa 1 florin..
Din nefericire în anii care au urmat cu nesfârşitele războaie ruso-austro-turce purtate pe teritoriul românesc, cu periodicele ocupaţii străine, urmate de pauperizarea accentuată a Ţarilor Române, această rasă apreciată de ogari atât de veche a dispărut. Aceeaşi soartă ar fi avut-o şi copoiul dacă nu ar fi fost salvat de chinologii maghiari, după cel de-al doilea război mondial, în vremuri de cruntă ocupaţie sovietică.
O altă rasă foarte folosită, dar importată de această dată în spaţiul românesc a fost bracul., răspândit în a doua jumătate a sec al XVI-lea. Astfel în anul 1558 soţia marelui nobil Battyany cerea, palatinului Ungariei, un brac, deoarece are vânat mult dar nu-l poate prinde, iar soţia grofului Gheorghe Bebek ieşea la vânătoare cu 20-30 de braci bine dresaţi.
La curţile domnilor, principilor, boierilor şi nobililor existau canise cu câini buni, frumoşi şi bine dresaţi, fiind foarte scumpi, este uşor de înţeles ce eforturi se
depuneau pentru întreţinere şi îngrijire, pentru dresarea lor, eforturi care cereau cheltuieli însemnate şi oameni specializaţi. În inventarul cetăţii Gilău de la 1676 există o clădire special construită pentru creşterea câinilor, iar în inventarul cetăţii Făgăraş, din 1690 figura “..o casă a maeştrilor de câini…”
Dacă rasele strict specializate, mai ales cele de vânătoare, care a fost întotdeauna apanajul celor înstăriţi, au dispărut sau au scăzut numeric în urma deteriorării condiţiilor socio-economice şi politice,rasele de ciobăneşti româneşti amplu răspândite şi plurivalente au reuşit să supravieţuiască, iar selecţia lor a fost continuată în special de crescătorii înstăriţi de vite, datorită eficienţei dovedite de ei în lupta cu animalele sălbatice.
Într-un décor de pe o cupă din anul 1600, înfăţişând o vânătoare de urs, fiara este încolţită de doi câini care prin talie (raportată la cea a ursului şi vânătorului), părul semilung, forma capului şi modul de purtare a cozii trimit cu gândul la Carpatin.
Îndemânarea, curajul şi forţa fizică cu care ţăranii români înfruntau în lupta de aproape marii prădători ajutaţi de câinii lor ciobăneşti, au uimit pe toţi străinii care au avut prilejul să vadă aceste scene. Vizitând ţările noastre prin anii 1777-1781 austriacul Franz Iosef Sulzer lăuda cu uimire ţăranul valah care iese doar cu ciomagul înaintea ursului, îi pune braţul în gât şi nu arată nici un fel de teamă când fiara îl sfâşie pe obraz cu laba.
Ţăranul Ioan Opriş a înfruntat la o vânătoare din anul 1798 un urs într-o luptă corp la corp, la gura văii Hodinului, în Munţii Ţibleşului.
O poruncă a Administraţiei austriece din 9 ianuarie 1736 adresată vornicilor din Oltenia îi invita ,,să publicăluiască în toate satele fieştecăruia judeţ ca nicicum să nu mai fie slobozi mojăcii a eşi la vânat cu ogari sau cu câinii lor ciobăneşti, nici cu puşti, ce să fie opriţi de la tot felul de vânat, au zburător, au nezburător’’,contravenienţii urmând a fi arestaţi şi pedepsiţi după gravitatea vinei.
Selecţionarea atentă a câinilor ciobăneşti româneşti, era esenţială în condiţiile în care, de cele mai multe ori pagubele crescătorilor de animale pricinuite de prădători, erau suportate de păstorul căruia i se dăduse în primire turma respectivă. Aşa se întâmplă în iunie 1723, când Stenner Mechel din Feldioara intentează proces herghelegiului Aldea cerând despăgubire pentru mânzul mâncat de lupi în lipsa lui Aldea plecat după pâine.
Pagubele produse în special de lupi sunt semnificative, din moment ce se elaborează chiar o strategie guvernamentală în acest sens. Ca urmare a aplicării acestor prevederi, conform statisticilor în Transilvania au fost ucişi în 1855, 842 de lupi, iar în Moldova în 1846, 1230 de lupi şi 271 de pui.
Totuşi, singura metodă cu adevărat eficientă, pentru limitarea pierderilor, era creşterea şi perfecţionarea cainilor ciobanesti.