Poezii cu și despre ciobani

[Raul Petruț]

• • • Ion, ţăran român,
      A uitat, cosind la fan,
      A uitat ce e şi ca-i bătrân.
      
      Ion e un tăran bătrân,
      Dar ca şi ceilalţi tărani,
      Tot muncind pe munţi la fân,
      Ion a şi uitat de ani,
      Ion e un bătrân tăran român.
      
      Moartea a venit în sat,
      Moartea a venit sa-l ia,
      Insă Ion era plecat
      Prin Carpaţi, pe undeva,
      Moartea a venit degeaba-n sat.
      
      Moartea a urcat spre el,
      Unde Ion la fân cosea,
      Unde ierburi fel de fel,
      Luminau lucrarea sa,
      Moartea a venit tiptil spre el.
      
      -“Ce faci, Ioane?” l-a-ntrebat.
      -“Uite, ce să fac, cosesc,
      Şi pe urmă merg în sat,
      Merg în satul părintesc.”
      -“Ce faci, Ioane? Moartea l-a-ntrebat.
      
      -“Dumneata de unde vii?”
      S-a-ntors Ion spre Moartea lui.
      -“Am de luat ceva copii
      Şi-un bătrân în cer sa-l sui”
      -Doamna, dumneata de unde vii?”
      
      Ion s-a-ntors spre Univers
      C-a-nţeles ca-i ăl bătrân,
      C-un prosop curat s-a şters
      Şi s-a-ntins pe-un stog de fân,
      Ion s-a-ntors zâmbind spre Univers.
      
      -“Doamnă, n-am avut habar,
      Să ma rad, să mă-nbăiez,
      N-am livretul militar,
      N-am nici actul de botez,
      Doamnă, c-o să mor n-aveam habar.
      
      Ia-ma, Moarte, cum m-oi lua
      Şi mă du de unde vii,
      Dar te rog şi eu ceva,
      Ia bătrâni, nu lua copii,
      Ia-mă, Moarte, ia-mă cum m-oi lua.
      
      Eu pe-aici am nişte oi,
      Ţi le las dacă mă iei,
      Vezi că munţii sunt cam goi,
      Să strângi iarba pentru miei
      Doamnă, eu pe-aici am nişte oi.
      
      Şi-am şi-un fluieraş de lemn,
      Să mi-l duci de rouă plin
      Şi să-l pui pe prispă semn
      Că m-am dus şi nu mai vin,
      Vezi că am un fluieraş de lemn.”
      
      …Şi Ion vorba o lungea,
      Nu că s-ar fi speriat,
      Moartea el o amâna
      Ca să crească pruncii-n sat,
      Pentru ei Ion vorba o lungea.
      
      Ion
      Adrian Păunescu

[Raul Petruț]

Pe un varf de munte
Ce sta ascuns printre nori
Unde curcubeul isi face punte
Peste intinderea de flori

Sta un ciobanas, doinind din fluieras
Langa turma lui de oite
Si cucant dulce de ingeras
Rasun vaile de doinite

Si e dulce la doinit
Zicand cu dor si jale
Pana la asfintit
Coborand cu oile pe cale

In freamatul codrului
Care matura trist frunzele
Si vuietul vantului
Ce-si umfla abatut panzele

Pe cararile batute
Cand soarele si luna se intalnesc
Cobor la vale oile multe
In zorii noptii care cresc

Cu talangile sunand
Se adun oile in stana
Iar ciobanasul privind
Cum-i cauta in mana

Acele oite mamoase
Care sunt mereu in frunte
Cu lana mare si frumoase
Ce sterg roua pe munte

Obosit, inchide tarcul
Lsand cainii strajeri
Ciobanasul aprinde focul
Ca si in alte seri

Invelit in cojoc
Cu cainii roata
Aruncand cate un lemn pe foc
Ciobanasul adoarme indata...

Dar deodata
In negura noptii
Turma sta adunata
De frica mortii

Cainii incep sa bata
Latrand salbatic
Lasand frica toata
Ciobanasului mic

Cainii turbati
Se adancesc in padure
Fugind dupa cei vanati
Fara sa se indure

Ca sunt lupi si sunt multi
Care alearga in noapte
Cu grozavii colti
Rupand oile in soapte

Ciobanasul e in picioare
Privind totul cu spaima
Cum turma ramane fara mioare
In burta lupilor, fiind faima

Crunt deznadajduit
In noaptea innegurata
De izbanda parasit
Si-a spus pe data : ...

Pe viata si pe moarte
Nu-mi voi lasa oitele
Sa-si faca lupii din ele parte
Ca-mi sunt dragi si ale mele

Si alearga cu batul in mana
Cu lacrimi in ochi si plin de ura
La cei ce i-au navalit in stana
Si i-au omorat mioara pura

Inconjurati si loviti
De numeroasele haite
Caiini atunci, dovediti
Se retrag de dinainte

Dar iata.., ooo
Curajul fragedului inocent
In strigatul de lupta.., uuooo
Ce se arunca in neant

Cainii atunci indraznesc
Cu o ultima suflare
Urmandu-la pe cel, cel iubesc
In lupta fara asemanare

Si se arunca si se avanta
Ciobanasul neanfricat
Cu sufletul in credinta sfanta
In curaj, ce la-a ridicat

Cainii ii sunt alaturi
Ce-la inconjoara turbati
Aruncandu-se in lupii suri
Ca niste adevarati barbati

Si unde cu bata dadea
Ciobanasul mai darz indraznea
Si caiini din acel loc rupea
Ca lovitura era grea

Si lupul pana-si revenea
Cainii il sfarteca
Venindu-i si lui vremea
Cum si el oile spinteca

Dadea ciobanasul, dadea
Cu bata si inima sfasiata
In lupul ce cadea
Sa nu mai vina si altadata

Sa-i manance lui oile
Mandre si frumoase
Ce le iubea ca pe niste copile
Si le purta prin poienite umbroase

Mioarele lui cele dragi
Cornute si bucalai
Plimbate prin locurile cu fragi
Pe munti si vai

In amurg de dimineata
Speriati de primii zori
Lupii se retrag in ceata
Urland ametitori

Ciobanasul pica frant
Langa cainii slabiti
Privind la oile care sunt
Mangaind cainii raniti

E dimineata ...
Urgia noptii a trecut
Iar cei ramasi in viata
Gandesc la faptele ce sa-au petrecut ...

In genunchi urla de durere
Cand isi vede a lui mieluta
Rupta si fara putere
Suspinand in suferinta

Ciobanasul o strange la piept
Ii saruta ochii tristi
Si pleaca spre oile ce-la astept
Nemaiantorcand capul, la alte oprelisti ...

Si urca cu oitele
Iarasi pe varfurile inalte
Cu ecoul doinitelor sale
In amintirea oilor moarte ...

[Raul Petruț]

Cainele in traditia noastra!

Motto:

Stăpâne, stăpâne,

Mai cheamă şi-un câne!

(”Mioriţa”)

Un neam get, care locuia pe coasta Mării Negre, se numea CAENI, care se tălmăcea nu doar prin ”Câini”, ci şi prin ”Care (se) apără; Care (se) acoperă” (cf. rom. haină; a căina), ca şi prin ”Care (se) ascund” (cf. rom. hain). Oricum ar fi, se vede că tracii apreciau câinii pentru vrednicia lor.

La rândul ei, celebra noastră baladă ”Mioriţa” are numai laude pentru câini. Printre altele, eroul ei, păstorul, este duşmănit şi pentru că are

Cai învăţaţi

Şi câini mai bărbaţi.

Calităţile acestor animale, prietene ale omului, sunt de altfel asemănătoare, amândouă fiind inteligente şi vrednice:

Şi câini învăţaţi

Şi cai mai bărbaţi.

Câinele, prietenul de nădejde al ciobanului din baladă, este apreciat şi pentru voinicie şi pentru inteligenţă. Mioriţa îl sfătuieşte astfel pe stăpânul ei:

Stăpâne, stăpâne,

Îţi cheamă şi-un câne,

Care-i mai bărbat

Şi mai învăţat!

Deseori, câinii se jertfesc în apărarea păstorilor şi a turmelor:

La mijlocul nopţii,

Năvăliră-n stână hoţii.

Câinii au vestit,

Clopotele-au zăngănit.

Dară hoţii ce făceau?

Pe dulăi i-au împuşcat,

Pe ciobani mi i-au legat.

Câinii stau de veghe permanent, şi stăpânii lor îşi pun toată nădejdea în ei:

Ciobănaş cu lance,

Dă-ţ oile-ncoace,

Nu le da la deal,

Că e vai şi-amar,

Da le dă la munte,

Că-ţ ai câinii straje,

Că cei doi drumari

Vor să te omoare!

+++

Cheamă-ţi câinii roată,

Că ţi se face judecată!

Nu numai mioarele au daruri oraculare, ci şi câinii, prevestind şi ei primejdia:

Apa clipocea –

Tot semn era.

Câinii lătra,

Oile nu păştea.

În momentele de taină sau de odihnă a stăpânilor, câinii stau în spatele stânii, de unde poate apărea pericolul:

În dosul stânii,

Unde bat câinii.

Foarte important, câinii sunt o pavăză de nădejde împotriva lupului, fratele lor rămas sălbatic, unul dintre cele mai mari pericole pentru stani:

Mocanul se-nfuria,

Şi când chiuia,

Câinii roată se dădea

Şi pe lup îl prindea.

Pentru apărarea turmelor, ciobanii ştiu să distingă, după lătratul câinilor, ivirea unei primejdii şi depărtarea la care se află, pentru a se pregăti de înfruntare. Lupii merg în şir, cam la 50 de metri unul de altul, având conducător pe cel mai mare dintre ei, care nu părăseşte lupta până moare. Când acesta face întâia săritură spre oi, se năpustesc şi ceilalţi lupi deodată. O creangă aprinsă, aruncată între ei, îi împrăştie, şi câinii de la stână îi pot urmări.

La înmormântarea unui păstor, procesiunea străbate încet distanţa, cu preotul după carul mortuar, urmat de oi şi de câinii ciobăneşti, după care merge baciul şi, unul câte unul, ceilalţi păstori, cântând din fluier. În unele ţinuturi, un obicei, cu certitudine străvechi, este acela care cere ca, atunci când ciobanul moare la stână, să fie înmormântaţi şi câinele şi oile lui dragi, după ce au fost înjunghiaţi! Nu numai oile plâng moartea stăpânului, ci şi câinii:

Oile veneau,

Câinii ce lătrau

Cu toţii îl plângeau.

Nu toţi câinii din variantele mioritice sunt anonimi. Dintre ei se distinge căţeaua Dolca:

Iară Dolca sură

Nu tace din gură.

Duşmanii vedea

Şi mereu lătra.

+++

Pe cel vârf de şură,

Alei, Dolca sură

Nu tace din gură,

În glas lătrând,

Pe ciobani vestind.

O căţea vrednică este şi Bolteicuţa:

El câine nu avea

Decât o căţea

Rea de nu se putea.

Cât zece putea,

Bolteicuţa-i zicea.

Câini ciobăneşti de nădejde sunt, în variantele mioritice, şi Beci şi Despa. În balada ”Fulga”, ciobanul Costea are, printre alţi dulăi, doi mai bătrâni, pe Togan şi pe Mocan, precum şi pe Dolfa,

O căţea bătrână

Ce ştia

Seama la stână.

Într-o altă baladă, câinii ciobăneşti au însuşiri fizice impresionante:

Câini mocani,

Câini vlăjgani,

Lăţoşi

Şi miţoşi.

Tare când lătra,

Zare fremăta;

Când se repezea,

Spaima-n om băga

Trei zile şi ceva.

O căţea celebră este Molda, căreia, preluând o legendă populară, cronicarul Grigore Ureche îi acordă cinstea de ”naşă” a Moldovei: ”că umblând păstorii de la Ardeal, ce să chiiamă Maramoroş, în munţi cu dobitoacile, au dat de o hiară ce să chiamă buor şi după multă goană ce au gonit-o prin munţi cu dulăi, o au scos la şesul apei Moldovei. Acolea fiind şi hiara obosită, au ucis-o la locul unde să chiamă acum Buorenii, daca s-au discălicat sat. Şi hierul ţării sau pecetea cap de buor să însemnează. Şi căţeaoa cu care au gonit hiara aceia au crăpat, pre carea au chiemat-o Molda, iară apei de pre numele căţelii Moldii i-au dzis Molda, sau cumu-i dzic unii, Moldova. Ajijderea şi ţării, dipre numele apei i-au pus numele Moldova”.

Nici că se poate o poveste mai gogonată! În realitate, toponimul şi hidronimul Moldova provin din toponimul geto-dacic, atestat, M-URI-DAVA ”Care este înzestrat; Care este dăruit; Care are de dat; Binecuvântat; Blagoslovit” (cf. latin. meritum ”merit, calitate deosebită care impune respect, laudă sau recompensă”; rom. a mărădui ”a moşteni”).

În tăbliţele de la Sinaia, Moldova este numită MO LEDA VIO ”Care cântă frumos; Care încântă; Descântec; Fermecat; Vrajă; Grozav” (cf. germ. Lied ”cântec”; rom. viu; vioi; voie”). Atât Muridava cât şi Moledavio au dus la cuvintele româneşti molid, molitvă şi Moldova. Cât priveşte numele căţelei Molda, acesta vine de la sensul ”Grozava”, dar desigur nu are nicio legătură cu întemeierea Moldovei.

Am transcris aici nume canine autentic româneşti, pentru că i-am auzit pe unii crescători de câini plângându-se ca nu au prea multe la îndemână. Drept e că, în criză de inspiraţie, foarte mulţi câini se numesc acum Bobi, Bobiţă, Fetiţa etc., renunţându-se la nume mai vechi, ca Lăbuş, Grivei, Griva şi altele.

Dacă vrem să găsim nume româneşti de câini, n-avem decât să cercetăm operele literare. Iată, de pildă, un fragment din ”Povestea lui Stan Păţitul” de Ion Creangă: ”Stan era acasă şi chiar atunci luase ceaunul de pe foc, ca să mestece mămăliga; şi numai iaca ce vede că se reped câinii să rupă omul, nu altăceva, şi când se uită mai bine, ce să vadă? Vede un băiat că se acăţăra pe stâlpul porţii, de teama câinilor. Atunci Stan aleargă la poartă, zicând: - Ţibă, Hormuz, na, Balan, nea! Zurzan, daţi-vă-n lături, cotarle! Da’ de unde eşti tu, măi ţică? Şi ce cauţi pe-aici, spaima câinilor?”

Dată fiind popularitatea povestirii ”Dumbrava Minunată” de Mihail Sadoveanu, numele lui Patrocle, prietenul Lizucăi, a ajuns şi el popular printre căţeii din ţara noastră. Popular, datorită povestirii omonime a lui Jack London a devenit şi Colţ Alb. De asemenea, datorită isprăvilor ei cosmice, Laika a dat numele multor căţeluşe din România.

Ajungând cândva prin creierii munţilor, am poposit la o stână, unde baciul, om cu carte, propunea ca nume de câini răi numele unor dictatori celebri, mai vechi şi mai noi: Nero, Caligula, Hitler, Mussolini, Lenin, Stalin, Mao, Mobutu, Idi Amin, Pol Pot şi, bineînţeles... Ceauşescu.

Ca şi alte animale, şi câinele apare în zicalele şi proverbele româneşti. Iată câteva:

Câinele care stă în bucătărie nu e bun pentru vânătorie.

Câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia.

Câinii latră, ursul trece.

Câinele care nu latră nu muşcă.

Nu mor caii când vor câinii, nici câinii când vor stăpânii.

Câinele care ţine mai mult la om latră mai mult la oameni.

De multe ori, unui om rău i se zice ”câine”, ceea ce este foarte nedrept, căci iată ce spune un cântec popular românesc:

Din bucata mea de pâine

Am crescut un om şi-un câine.

Omul azi m-a părăsit,

S-a dus şi n-a mai venit.

Câinele mă recunoaşte,

Omul nu mă mai cunoaşte.

Doar câinele mi-a rămas,

Mă apără de necaz,

Nu doarme nici zi, nici noapte,

Mă păzeşte cu dreptate;

Îl bat şi îl dau afară,

Sare gardul, vine iară.

Când am bani şi o duc bine,

Toată lumea e cu mine;

De n-am bani şi o duc rău,

Nici cel neam nu-i neamul meu.

Şi, atunci, te-ntreb pe tine:

Care-i om şi care-i câine?





Preluat de pe https://epochtimes-romania.com/news/cain ... e---171711

[Cristian]

imi place materialul dvs dle raul. se vede ca sunteti patriot si sunteti mandru de asta

[Raul Petruț]

Anecdota piparata“

Intr-un an, candva-ntr-o vara,
Nu stiu unde, in ce sat,
Un ovrei mergand cu marfa
Intr-o curte a intrat.
Si cum intra el pe poarta
Cu bagajul la spinare,
Hop, ii sare inainte
Un dulau urat si mare.
„Ce sa fac acum? se-ntreaba
Bietul Itic suparat.
Daca strig sa vie omul,
Pan’ sa vie m-a mancat!
Daca plec pe poarta iara,
As pleca eu bucuros,
Dar dulaul e in stare
Sa m-apuce pe din dos
Nici incolo, nici incoace,
Eu mai bine stau pe loc;
Si-am sa-l iau cu vorba buna,
Chiar asa sa am noroc!“

Moi Grivei, zic zou, asculta,
De cand umblu eu pe jos
N-am vazut in toata lumea
Un catel asa frumos!
Ma mai duc la targ eu, lasa,
Ti-oi aduce un covrig.
Ce folos ai daca latri?
Parca-ti iese vrun castig?
Moi Grivei, tu esti cuminte,
Ce-ai cu mine de-mpartit?
Am venit la badea Gheorghe,
Ei si ce-i dac-am venit?
N-am sa stau un an la dansul,
Plec indata la haham
Dar dulaul se repede
Si mai tare: Ham! ham ham!
Stai pe loc! Ai-vei mi-e frica!
Ci pacat ca n-am o pusca!
Badi Gheorghe, badi Gheorghe,
Iesi afara ca ma musca!
Badea Gheorghe iese-n usa,
Da c-o piatra dupa caine
Si-apoi zice: Nu te teme!
Tine-ti inima, jupane!
Nu stii vorba romaneasca
De la mosi-stramosi lasata,
Ca un caine care latra
Nu te musca niciodata?
Stiu proverbul zice Itic
Ca-l avem si la ovrei,
Stiu prea bine dar e vorba
Daca-l stie si Grivei!

[Raul Petruț]

O poezie de Ion Pribegu,putin off topic, dar una care sper sa va place.

În ziua 8-a, Dumnezeu Prea Sfântul,
Care-a făcut şi cerul şi pământul,
Cu soare, flori, lumină, vânt şi ceaţă,
Să-Şi încunune această operă măreaţă,

A strâns vieţuitoarele-n grădină,
De la ihtiozaur la jivină...
Şi om şi leu şi flutur şi măgar
Şi elefant, mamut şi jaguar,

Hipopotam, furnică, zebră, miel,
Lăcustă, armăsar şi porumbel;
Şi arătându-li-se lor, de sus,
A pogorât şi omului i-a spus:

- Tu, Omule, micuţa Mea insectă,
Eşti creaţiunea Mea cea mai perfectă,
De-aceea tu eşti hărăzit, anume,
Să stăpâneşti de acum întreaga lume!

Ocean şi mare, câmp şi deal şi vale
Cu-ntregul nimb de fiori şi de minuni,
Şi-n toate ale tale!…
Vei spinteca văzduhuri şi genuni
Cu transatlantice şi cuirasate
Şi te vei bucura, iubitul meu, de toate:

Fecioare cu ochi plini de primăveri,
Ţi-or procura din amfore, plăceri
Şi vin şi fructe, nopţi cu mii de stele
Şi paji cu-aripi de vis şi peruzele.

Biruitor, a tot ce te-nconjoară,
Vei cuceri a lumilor comoară,
Tronind ca un titan printre titani...
Şi vei trăi-n total: 30 de ani.

- 30 de ani?, răspunse Omul, vai!
Pentru atâtea bunuri care-mi dai:
Comori de vis, de basm şi de festin,
Eu cred, mărite Doamne, că-i puţin!

Mă faci stăpân pe-o lume de poveşti
Şi când să-i sorb nectarul, mă jertfeşti...
Atâtea bucurii şi-atât senin...
E prea puţin, Stăpânul meu divin!

- O fi! Dar mai aşteaptă, zise 'Naltul,
Am să-ţi mai dau din ce iau de la altul!
Rotindu-şi blând privirea în careu,
Spre Bou se-ndreptă bunul Dumnezeu

Şi-i zise: Tu, pentru că eşti Bou, atunci,
Ţi-am hărăzit cele mai grele munci:
Să tragi la jug, o viaţă de durere,
Să suferi umilinţele-n tăcere.

Cu creierul, tu, să nu poţi gândi,
Cu limba ta lungă să nu poţi vorbi,
Să nu te-mbie nici soarele, nici luna,
S-ai ochii plini de lacrimi, totdeauna.

Nicicând să te-odihnească dimineaţa,
Să ragi, să rumegi iarba, ne-ncetat
Şi ca să-ţi fie viaţa şi mai grea,
Tu, Boule, să fii încornorat!

În suferinţă crâncenă şi mută,
Ca orice Bou, trăi-vei, ani, o sută!
- E prea mult, Doamne! Pentru-atâta jale,
Prea mare-i harul bunătăţii Tale!

Răspunse bietul bou, plin de suspine.
Mai ia din ei şi te-oi slăvi în veci...
- Bine - exclamă Dumnezeu - prea bine:
Dă-i Omului, din ei, vreo 20!

- Ham-ham! se auzi din bălării,
Iar Domnul către câine, rar, vorbi:
- Tu, câine, iată, cât ai să trăieşti,
Să dai din coadă şi să linguşeşti,

Să stai în două labe, tu vei ştii
Şi credincios stăpânului să fii!
Să mârâi şi să muşti pentr-un ciolan
Şi egoist, bănuitor, viclean

Să latri către lună, aiurit,
Să lingi nuiaua care te-a lovit.
Ţinut de unii-n puf, de alţii-n lanţ,
Să fii şi poliţist şi comediant,

Să urli şi să-ţi furi codrul de pâine...
Şi să mori singur, sigur ca un câine.
Şi astfel printre javre şi duşmani
Să-ţi duci întreaga viaţă 40 de ani!

- Ham-ham! (răspunse câinele Grivei),
E prea mult Doamne, zău, mai ia din ei!
- Bine, îţi iau, îi zise Domnul. Treci...
Şi Omului mai dă-i vreo 20!

Veni la rând maimuţa din poveste...
Văzând-o cât de şugubeaţă este,
Eternul Domn al Zărilor şi-al Humii
I-a zis: Tu ai să fii de râsul lumii.

În petice şi cu vopsea pe faţă,
Vei dănţui la circ ca o paiaţă.
Vei face tumbe-n cerc pe trambuline,
Să-şi bată joc copiii toţi de tine.

Zurlie să te caţeri, să faci saltul
Şi să te arunci dintr-un copac în altul.
Să joci, să cazi în cap şi în picioare
Şi dosul să-l arăţi la fiecare...

Te vei hrăni cu ierburi şi castani
Şi-ai să trăieşti... vreo 40 de ani!
- E prea mult, Doamne, şi-s atât de mică!…
A zis maimuţa, cu mişcări zevzece...

- De ţi se pare că-i prea mult, maimuţică,
Din anii tăi dă-i Omului vreo zece!..

Aşa că Omul nostru, cum vă spui,
Trăieşte cei 30 de ani ai lui,
Cei mai frumoşi, cu visul şi avântul
Cu care l-a învrednicit Prea Sfântul.

Iubeşte, înalţă imnuri către soare,
Femei şi vin şi flori şi sărbătoare.
Se-mbată de succes şi de noroc,
Se-avântă-n vraja culmilor de foc,

Trăindu-şi, după cum îi fuse scris,
30 de ani de cântec şi de vis...
Pe urmă-ncepe, lucrul nu e nou,
Să îşi trăiască anii cei de Bou...

Se-nsoară, un indiciu capital
C-a şi intrat în regnul animal.
Face copii şi-n pragul dimineţii
Trage amar la jugul greu al vieţii,

Se îndârjeşte lumea s-o răstoarne...
Şi ca tot boul, poarta-ades şi coarne.
După 50 de ani, de azi pe mâine,
Devine rău şi latră ca un câine...

Viclean şi egoist şi infidel,
I se tot pare că ai ceva cu el.
Te mârâie cu anasâna,
Te linguşeşte-apoi şi-ţi pupă mâna.

Şi bănuie, din toate câte-i spui,
Că vrei să te înfrupţi din ce-i al lui.
Devine, din dinam, degringoladă
Şi, ca un câine, dă şi el din coadă.

Apoi începe, bietul găgăuţă,
Să îşi trăiască anii de maimuţă.
Se-mpuţinează-n trup, încărunţeşte.
Ar vrea să zburde, dar se'mpleticeşte.

Se încovoie, jalnic, ca o drâmbă,
Face figuri frivole şi se strâmbă,
Din şolduri îi atârnă cărnuri vechi.
Îi creşte păr pe nas şi în urechi.

Îi iese-un neg, devine surd şi chel
Şi cei mai tineri îşi bat joc de el.
Copiii chicotesc cu el în cor
Şi mulţi şoptesc c-a dat în mintea lor…

Până-ntr-o zi, cu membrele inerte,
Închide ochii... Dumnezeu să-l ierte!
Aşa că, dacă judeci o lecuţă,
Te naşti un înger blond şi mori maimuţă...

[Raul Petruț]

Vad ca sunt cam singurul care citeste poezie ) asa ca daca tot sunt singur pe topic am sa mai pun o poezie (off topic) draga mie, patriotica care ar suna si mai bine din gura conducatorilor nostri.....daca ar mai aveam gram de patriotism sau dragoste de tara in ei........

George Coşbuc
Decebal către popor

Viaţa asta-i bun pierdut
Când n-o trăieşti cum ai fi vrut!
Şi-acum ar vrea un neam călău
S-arunce jug în gâtul tău:
E rău destul că ne-am născut,
Mai vrem şi-al doilea rău?

Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănţuit.

Cei ce se luptă murmurând,
De s-ar lupta şi-n primul rând,
Ei tot atât de buni ne par
Ca orişicare laş fugar!
Murmurul, azi şi orişicând,
E plânset în zadar!

Iar a tăcea şi laşii ştiu!
Toţi morţii tac! Dar cine-i viu
Să râdă! Bunii râd şi cad!
Să râdem, dar, viteaz răsad,
Să fie-un hohotit şi-un chiu
Din ceruri până-n iad!

De-ar curge sângele pârău,
Nebiruit e braţul tău
Când morţii-n faţă nu tresari!
Şi însuţi ţie-un zeu îţi pari
Când râzi de ce se tem mai rău
Duşmanii tăi cei tari.

Ei sunt romani! Şi ce mai sunt?
Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,
Zamolxe, c-un întreg popor
De zei, i-am întreba: ce vor?
Şi nu le-am da nici lor pământ
Căci ei au cerul lor!

Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!
E rău destul că ne-am născut:
Dar cui i-e frică de război
E liber de-a pleca napoi,
Iar cine-i vânzător vândut
Să iasă dintre noi!

Eu nu mai am nimic de spus!
Voi braţele jurând le-aţi pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii lângă noi!

[Raul Petruț]

Am avut un câine, nu l-aș fi dat pentru 50 oi...
Din amintirile d-lui Constantin Costea, nea Din, cum îi spun voineștenii:

”Eu n-aveam hotar, unde mă prindea noaptea, acolo dormeam. Aveam câte 5-600 miei, câțiva câini și târhatul pe măgar. Eram eu, mai mare și mai aveam doi copii- câte-un copil d-ăsta de p-aici, după ce scăpa de școală. O seară într-un loc, a doua seară, într-alt loc, și uita așa umblam pe munți. Nu mi-era teamă, că așa eram învățați de mici copii. Păi dacă vedeam ursul de la 10-11 ani?!?”




-Nu dormeați în cojoace, în colibă?
-Nuuu... ce colibă? Pe timpuri nu era colibă! Dacă făceai o colibă, stâpânii te întrebau ”tu ești cioban, mă?” Când dădea câte-o ploaie d-aia mare, luam coaja la câte-un brad, tăiam cu toporul roată, o desprindeam cu un lemn ascuțit, tăiam două lemne lungi, la 2-3 metri, le ascuțeam cu toporul, le înfigeam în pământ și puneam coaja de brad peste ele. Așa ne adăposteam de ploaie. De multe ori, stăteam rezemat de câte un brad, așa dormeam. Jos nu te puteai pune, că era ud.
Dormeam noaptea cu batalul legat de mână, un berbec castrat la 1 an, cu coarne frumoase. Era blând, dacă săream în foc, sărea după mine. Îi dădeam mâncare ca și la un câine. Când vedea că vin și mă pun jos, venea, râcâia cu piciorul și se așeza lângă mine. Îi legam o ață de coarne și dormeam liniștit- dacă se speriau oile sau plecau, mă trăgea ori mă-mpingea cu capul. Ăla era coșarul! Acuma-s domni: au coșare, au colibe și încă și uși la colibe, să nu vie să-i fure cineva (n.n. râde copios).






-Ați amintit de câini. E cunoscut faptul că ciobanii au o legătură specială, de suflet, cu tovarăşul lor, câinele. Un câine harnic, destoinic, a fost mereu un prieten pentru păstor. Cum erau câinii de care vă amintiți? Cum îi alegeați pe cei mai buni?
-Erau lucruri știute din vechime. Aveam grijă și împerecheam cățeaua cu câinele de-l știam cel mai bun la urs, că pe noi ursul ne interesa mai mult. Ne interesa și la om, că umblam noaptea cu oile și veneau să ne mâne la obor, căci mai făceam și pagube. Pe munți mai erau și partizani, fugiți de prin război, veneau și-ți luau oaia, îți luau mielul, nu te puteai pune cu ei, că erau înarmați. Și cu câinii ne-ajutam! Care nu lătra la urs, nici nu-l țineam. 4 câini buni întorceau ursul; dacă nu-i aveai, venea ursul, lua oaia și pleca. Opream câinele pe care-l vedeam că seamănă cu taică-su. Dacă creștea până la 6-7 luni și vedeam că nu face treabă, nu se bagă la urs, nici nu-l mai țineam; îl vindeam, îl dădeam la alții. Un câine bun? Pe atunci dădeai pe el 3,4 oi. Nu-i mult. Dacă venea ursul și-ți lua în toată noaptea câte-un berbec?!? Că, al dracu’, nu lua miei... Eu aveam pe timpul ăla 4 câini, și mielul îl scoteau de la urs! Dar de multe ori nu mâncam eu și le dădeam lor (Soția, doamna Maria Costea, adaugă zâmbind ”și-acu’, tot așa face”)
De fapt, ei m-au crescut pe mine... Păi, dacă eu aveam 11-12-13 ani, și mă puneam jos, obosit, ce mai știam eu? Ei mă păzeau! Am avut un câine, nu l-aș fi dat pentru 50 oi. Îl chema Tarzan, a murit de bătrân; ăla m-a crescut pe mine... el și cu copiii lui... (n.n. i-a tremurat vocea, de emoție)

Material luat de pe : https://covasna-voinesti.blogspot.ro/201 ... entru.html

[Oliviu Secara]

Emoționant, foarte faină povestirea !