Cuțite ciobănești - topoare ciobănești - ciomege ciobănești - și alte arme/unelte

[Oliviu Secara]

The flint "Hindsgavl Dagger" (Denmark, circa 1900-1700 BC) is considered one of the most beautiful examples of the Neolithic era.

Pumnal

[Oliviu Secara]

Toiege păstorești sculptate (nu pirogravate) în lemn de corn, făurite de Morar Ioan din Cluj

Expuse pt vânzare la Târgul Meșterilor Populari din Oradea care are loc acum, în acest sfârșit de săptămână.

[Novaconi]

Măiestrie...
Foarte frumoase,au ceva aparte toiegele facute de omu asta.

[Oliviu Secara]

Am luat o samcea acum câteva luni din zona Banatului prin intermediul unui amic și vreau sa vi-o arăt și vouă fiindcă se încadrează bine la tema topicului .
Este făcută din coasă, iar lemnul este nuc și cireș. Mai multe detalii despre această samcea, în primul rând legătura cu meșterul care a creat-o, va poate oferi prietenul nostru Cosmin M. Ivașcu
Click memberlist.php?mode=viewprofile&u=15761

[Cosmin M. Ivascu]

Cutite ciobanesti

Oare imi puteti indica va rog si mie sursa bibliografica? E cumva din N. Dunare? Sau din ce sursa este? Cutitul ciobanesc din acea imagine seamănă foarte mult cu o sâmcea.

[Novaconi]

https://www.anticariat-unu.ro/tara-bars ... 972-p30885

Da,e Tara Barsei de Nicolae Dunare.

[Oliviu Secara]

Cutite ciobanesti

Oare imi puteti indica va rog si mie sursa bibliografica? E cumva din N. Dunare? Sau din ce sursa este? Cutitul ciobanesc din acea imagine seamănă foarte mult cu o sâmcea.

Sâmceaua de la tine e excelentă pt. jupuit. Săteanul care a forjat-o știe meșteșug.
Mi se pare ca dl. Novaconi are în colecția lui de fotografii o sâmcea exact același model cu al meu însă făcută de altcineva...

[Oliviu Secara]

[Oliviu Secara]

Modele de cârlibană (cârliglu) la ramura armână a națiunii române

FB_IMG_1642187458598.jpg (5.92 KiB) Viewed 2221 times

FB_IMG_1642187454324.jpg (10.21 KiB) Viewed 2221 times

FB_IMG_1642187449766.jpg (5.65 KiB) Viewed 2221 times

[Novaconi]

Foarte frumoase.Au o incarcatura simbolica si istorica.
Carlibana aromana si toiagul romanesc s-au intalnit pe plaiurile muntilor Balcani si se vor mai intalni...
Sa le dea Dumnezeu sanatate si vigoare fratilor nostri aromani sa devina iar un popor!

[Oliviu Secara]

Toiag

[Novaconi]

Tulnicul
S-a folosit si la stana,un reportaj scurt dar frumos.
De remarcat ca ceva specific muntilor Apuseni e idemanarea motilor/mocanilor,pe langa prelucrarea lemnului(case/tulnice/ciubăre)is sigur ca au avut si prelucrarea fierului,toate uneltele de care aveau nevoie cu siguranta erau facute de fierarii din zona.
La muzeul din Alba sunt cateva lăncii cu care au luptat motii lui Avram Iancu,foarte interesante si cu un specific local.
In colindele bătrânesti din m-tii Apuseni si Bihor e amintita lancia,si se stie ca s-a folosit ca arma cu specific local si in prima rascoala si in a 2-a.
Deci putem vorbi de un specific al locului in prelucrarea lemnului si a fierului.
Ce nu am vazut la ei,e sapa de munte,cu siguranta au folosit ceva pt destelenirea pamantului/târșirea padurilor.

[Novaconi]

Inca un reportaj scurt despre comjna Bistra din m-tii Apuseni,de remarcat natalitatea foarte mare care au avut-o motii pana acum 30-40 de ani.
Batranul din reportaj se tragea dintr-o familie cu 10 copii,doamna la fel dintr-o familie cu 8copii,ei impreuna au avut 6...si spune ca mai toate familiile aveau multi copii.
Asa au cucerit un munte intreg si l-au supus lor.
Fiind familii numeroase au intemeiat multe cătune.Pe curături isi faceau sălașe,iar acele salase in timp deveneau cătune.
Azi natalitatea peste tot e scazuta,tineretul pleaca la oras/strainatate...cine sa mai imblanzeasca muntii aceia?
Cine sa mai creasca animale?
Pasunile acelea frumoase/pajisti din Apuseni au fost intretinute de crescatorii de animale,in ritmul asta in 50 de ani padurea isi reintra in drepturi.
Tineretul de azi(noi)suntem orbiti de mirajul orasului.
Dumnezeu sa le ajute sa tina coltul acela frumos de tara!

[Brînzei Sorin]

Vă salut, cum și de unde aș putea cumpăra o sâmcea și o secure ciobănească? Vă mulțumesc;și vă doresc multă sănătate

[Brînzei Sorin]

Vă salut, cum și de unde se poate procura o sâmcea și o secure ciobănească? Mulțumesc

[Oliviu Secara]

Vă salut, cum și de unde se poate procura o sâmcea și o secure ciobănească? Mulțumesc

Bine ai venit pe Forumul Raselor Canine Naționale!

Îți recomand să verifici secțiunea "STÂNA LA NOI" din pagina principala a site-ului, iar acolo vei găsi subiectul "Cuțite ciobănești - topoare ciobănești - ciomege ciobănești - și alte arme/unelte" .
Cercetează fiecare pagina și sigur vei întâlni pe cineva care sa te îndrume.
Apasă pe următoarea legătură pt a fi redirecționat către secțiunea "Stâna la noi"
viewforum.php?f=7

[Oliviu Secara]

Ion Popescu. “Răbojul - un “răvaș” din trecut…”

Acum câte zile, într-o poveste versificată, am folosit cuvântul “răboj”. Cineva m-a rugat să povestesc mai multe despre acest element, cândva, obligatoriu în viața ciobanilor.

Acum doi ani, înainte de război, deja s-a scris ceva despre “răboaje”.

Azi prezentăm o variantă mai completă, iar în comentariu vom aminti și despre povestea respectivă. Și asta tot merită de știut, până încă nu s-a uitat.

CBICA-inform
“Răbojul” -
un “răvaș” din trecut
cu o poveste “încrustată” pe
“bâta ciobănească” despre “autohtonia” noastră...

Parcă mai ieri ședeam la umbra unui copac și, cât vietele pășteau liniștit pe o poiană plină de miresmele primăverii, cu un cuțitaș ascuțit “împestrițam” și eu o “nuelușă”, încrustând coaja ei moale cu ornamente venite de undeva din adâncul Sufletului - așa îmi pregăteam eu “bâta mea de păstor profesionist”...

Frumoase amintiri...

Trecură de atunci ani buni, și nudemult, când, cercetând câteva aspecte din viața “Gurarilor” din Polonia, pe o “bâtă ciobănească” de-a lor am observat și niște elemente similare cu cele ce lăsa “cuțitașul meu” pe “nuelușa” din frageda mea copilărie...

Această observație m-a făcut să mă adâncesc un pic în istoria evoluției incrustrării “bâtei ciobănești”, cunoscută în popor și ca “botă”, “boată”, “măciucă”, “toiag”, “băţ”, “ciomag”, și..., căutând prin cărțile “prăfuite” și “rețele digitale”, am dat și de ... “răboj”.

Apoi am luat-o invers:
de la evoluția “semnelor” de pe “răboj” - la “incrustrarea estetică” a bastoanelor păstorilor - ca una dintre primile îndeletniciri ale strămoșilor noștri comuni.

Am aflat că “răbojul” a fost “un dispozitiv antic de memorare” folosit pentru a înregistra și documenta numere, cantități sau chiar mesaje.

“Răbojul” a fost folosit în numeroase scopuri, cum ar fi transmiterea unor mesaje și programarea unor sarcini, și mai ales în tranzacțiile financiare și juridice, până la punctul de a fi monedă.

“Răbojurile” au apărut, mai întâi, ca “oase de animale sculptate cu crestături” încă în paleoliticul superior.

Apoi ca material a fost folosit lemnul.

Sunt și “referințe istorice”, apărând, de exemplu, la Plinius cel BATRÂN (anii 23-79 după HRISTOS) când el scria “despre cel mai bun lemn de folosit pentru răboj”.

În Evul Mediu Românesc “răbojul” încă se întâlnea des și era deja o bucată de lemn (de mesteacăn sau alt lemn moale) “în formă cilindrică sau paralelipipedică pe care se însemnau, prin crestături, diferite calcule, socoteli (zilele de muncă, banii datorați, numărul vitelor etc.)”.

Ciobanii cei bătrâni încă își amintesc, că “răbojul” era o bucată un lemn sau o nuia pe care se însemna numere sau semne prin crestături și care servia apoi ca semn de recunoaștere în daraverile țărănești.

Uneori “răbojul” a fost folosit și ca un fel de chitanță, prin efectuarea a două seturi de crestături asemănătoare, la cele două capete al bățului; prin ruperea sau tăierea sa o parte revenea datornicului, iar cealaltă creditorului.

Pe vremuri, ciobanii bătrâni îl foloseau cu mai multe semnificații.

De-a lungul veacurilor, semnele înscrise pe “răboj”, înţelese doar de acela care l-a facut, au devenit tot mai elaborate, mai estetice, deoarece erau văzute de multă lume şi caracterizau, prin aspect şi mesaj, gradul de inteligenţă al “baciului”.

Deseori era folosit și la “măsuratul oilor” - reguli vechi “de când lumea”, păstrate cu grijă din generaţie în generaţie când se măsoară laptele muls de la oi, stabilindu-se astfel rânduiala la ciobănit, la stână şi la brânză, iar rezultate erau fixate pe “răboj”.

Rolul “răbojului” a fost preluat, în timp, de “bâta ciobănească”, care a devenit o adevărată carte de vizită a ciobanului.

Însă nu orice “băț” poate fi “bâtă ciobănească”.

În credință ciobanilor bătrâni ”cel mai bun lemn pentru “bâtă” este cornul”, care este un lemn tare, frumos, zvelt, deaceia este potrivit pentru “bâte”, dar este greu de găsit, pentru că “trebuie ales în aşa fel încât să nu aibă multe noduri şi să se poată realiza şi măciuca de la capăt”.

Este, poate, cel mai dur lemn european, un pomişor care îşi datorează duritatea creşterii foarte lente, în straturi foarte subţiri, și creşte pe întreg teritoriul Europei, dar se pare că în zonele locuite de Români e cel mai des întâlnit, mai ales în locurile unde se mergea cândva cu oile în transhumanţă”.

Dacă ciobanii nu aveau lemn de corn la îndemână, mai făceau “bâte temporare” și din lemn de “sânger” sau “păducel”, alte două soiuri de lemn tare și rezistent.

Cine știe cum arată cornul (un arbust mijlociu spre mare, sau mai rar un arbore mic, cu înălțimea între 5 și 12 metri, scoarța maro închis și crenguțe verzui), ca nişte măslini întortocheaţi, în care nicio creangă nu e dreaptă, își pune întrebarea:
“Cum se poate transforma acesta în bâtele perfect drepte care îi însoțesc pe ciobanii noștri?”

Aici intervinea “meșteșugul ciobanului”, pentru că nu toți cunoșteau acele anumite tehnici speciale prin care se îndreaptă, prin care un lemn contorsionat și strâmb devine “drept ca o riglă”.

Unul dintre ultimii meşteri de “bâte ciobăneşti”, Florin GOGOȚ, care vara încă își paște oile, iar iarna “mai face bâte”, mărturisea:
„Numai din lemn de corn se lucrează, că se rupe foarte greu - e cel mai tare lemn şi uşor de îndreptat, pentru că el se îndreaptă la foc, și când îl iei din pădure este strâmb şi cu coajă pe el, deaceia trebuie să faci neapărat măciuca, pe care se sprijină ciobanul, şi o verigă jos, din orice metal, să nu crape, și dacă înainte se făceau din brişcă, fără multe “flori” pe ele, astea acum sunt mai moderne şi le pirogravez cu simboluri mioritice:
urşi, berbeci, ciobani, ce doreşte fiecare”, iar meşteşugul și l-a învăţat, după vechea tradiție de la un “baci” bătrân, Ion ENACHE, destăinuindu-se:
„Astea toate le ştiu de la baciul Paizan, cum îi spuneam noi (care numai după oi a fost şi el), ... și după ce se îndreaptă la foc se lucrează, se bagă la “vaselină”, sau la seu, că acesta e tradiţional, dar cine mai face seu de oaie în ziua de azi?”
...
Printre ultimii ciobani Români care mai practică crescutul oilor “prin transhumanţă” se numără Mircea COJAN, Nicu MANEA, Cătălin BÎRLĂ ș.a. din Voineștii Covasnei (zonă din România aproape în întregime azi “maghiarizată), care încă mai țin la tradiția cinstirii “bâtei ciobănești” adevărate.

Mai înainte ciobanii “tăiau lemnul, îl lăsau cu coaja pe el până se usca, apoi îl decojeau, îi formau măciulia, îl șlefuiau fin, cu sticlă ciobită, apoi îl ungeau cu slănină, cu untură și îl afumau - acestea îi dădeau bățului rezistență în timp”.

“O bâtă bună poate ţine cât o viaţă de om” - ziceau ciobanii bătrâni, deaceia unii, “după ce îndreptau lemnul, încălzindu-l, îl puneau la uscat, la fum sau îl țineau ”în chișălău de animale” după decojit, apoi îl ungeau cu seu, ca să nu crape, să-l protejeze, și îl afumau, până îl înroșeau sau până se făcea de culoare cafenie, abea atunci îl “încrustau” cu semne știute din bătrâni”, și, de fiecare dată când mâncau bulz sau alte mâncăruri care lăsau grăsime pe mână, cu aceasta își ungeau bâta”, zicând:
”ăsta-i păstratul bățului”.

Multe “bâte ciobănești” au o măciulie în partea superioară, căreia îi spun și ”ou”, de unde sunt apucate cu palma, mai mare sau mai mică, în funcție de dimensiunile lemnului avut la dispoziție și de preferințele (sau, mai degrabă, dimensiunile mâinilor) ciobanului, altele sunt în formă “de cârlig”, iar în partea de jos, unele au o verigă lată, din aluminiu sau alamă, la capătul care vine în contact cu solul, sau o țeavă, ca lemnul să nu se tocească.

Unii ciobani mai puneau și câte un cui metalic mai gros, cu rol antiderapant, dar, cu siguranță, partea metalică din capătul bâtei îl ajuta pe cioban atunci când o folosea împotriva atacatorilor, în special a animalelor sălbatice.

”Un cioban robust, bine antrenat, crescut în mijlocul naturii, este în stare, cu ajutorul “boatei”, să ţină piept chiar şi unui urs, și dacă mai primeşte şi un mic ajutor din partea celui mai bun prieten al său – câinele ciobănesc, mai ales în momentele de cumpănă, atunci reuşita nu mai este pusă la îndoială: ursul pleacă, aşa cum se spune în popor, „cu buzele umflate”, fără a răpi nicio oaie din turmă, mai ales când bâta era folosită pe lângă “toporișcă” (cum se practică și azi la Huțulii din Carpații Păduroși).

Este interesant faptul că “bâtele ciobănești” cu “cârlig” încă se mai întâlnesc în Basarabia, dar și la Românii din Ungaria, la Macedoromânii (Aromânii) din Albania și Grecia, dar și la Guralii din Polonia - ca o “urmă” a îndepărtatelor “interferențe” ale “transhumanţei” (despre transhumanță am amintit și luna trecută:

“Bâta” cu măciulie în formă de “dracon dacic” sau “berbec” este întâlnită la ciobanii Aromânii din Balcani, se întâlnesc bâte ale căror măciulie poartă chipul unui Dac în Carpații României, bâtă cu cap de Dac stilizat întâlnim și la ciobanii de pe pășunile Tatrei din Slovacia.

Dar nu toți ciobanii își ornamentau riguros “bâta de toate zilele”, însă măcar ”o cruce, făceau toți”, iar cele “împodobite” erau scoase la ocazii, la sărbători precum “Sântilia” și în momente mai deosebite.

Pe vremuri, un “băț” bun, chiar “neornamentat”, valora o oaie, un câine bun făcea ”un cârlan și-o oaie”, iar un măgar – două, trei oi, dar o bâtă ornamentată de sărbătoare nu se vindea - ea “era pe viață”.
...
Nu orice cioban era vrednic de a purta bâta ciobănească; cei tineri și nepricepuți sau poate prea iuți la mânie nu aveau voie să o poarte, și li se dădea doar o nuia (pe care se “antrenau” a o “ornamenta”) și numai după câțiva ani de ciobănie, baciul decidea dacă începătorul poate purta o “bâtă”, deoarece pe “bâta ciobănească adevarată”, cea de sărbătoare, este încrustată o parte a Sufletului Poporului Nostru, și simbolic este concentrată toată evoluția și istoria noastră ca Popor Autohton, fiind un element indispensabil al “vieții pastorale”, bâta fiindu-i ciobanului “unealtă”, “reazăm”, “însemn”, “armă” și “tovarăș de viață”, fiind folosită “la orice” - chiar dacă murea o oaie, îi legau picioarele cu o creangă și o atârnau pe bâtă; dacă ciobanii erau nevoiți să sară garduri sau pârâie - se aruncau peste ele cu ajutorul bâtei - pentru asta erau bune “bețele” lungi, iar “bâtele” scurte era bune ”pentru scandal”.

Pe vremuri, ciobanii foloseau bâtele și pentru rezolvarea problemelor - de multe ori “nedeile ciobănești” se dezlegau prin bătăi, unde “bâta” era “bună atât în atac, cât și în apărare”, și vorba veche:
“...dacă ”bățul subțire” e de dus “la plimbare”, “ăla mai gros e pentru apărare”.

„Te sprijini în ea și tare te ajută atunci când te duci pe coastă”, dar e bună și ca suport pentru “socoteli” făcute cu creionul ori cu briceagul (ca și vechiul “răboj”).

În perioadele în care ciobanii stăteau departe de casă și de familie, singuri, în mijlocul naturii și erau încercați de nostalgii sau doruri, după vorba unui cioban bătrân: “se uitau la băț ca la mândră”.

Ciobanii bătrâni povesteau, că în trecut bâta era folosită și la diverse jocuri-întreceri între tinerii ciobani, care foarte multe posibilități de distracție nu aveau pe munte, de aceia chiar “singurul nostru sport naţional se joacă cu o bâtă şi se numeşte “oină” (în Maramureş el se numea „ojerul” sau „oi-rul” – ca şi „oi-na” – de la “oi”, iar intrarea în terenul de joc se numea „intrarea în strungă” și căpitanul de echipă se numea „baci” (așa cum se numesc și acum la Guralii din Slovacia cei mai gospodari oameni din localitate care “ies primăvara în capul turmelor de oi în transhumață”).

Bâta ciobănească, cu “incrustrarea” pe ea a unei cruci, putea fi și “stâlp funerar”, cum ne povestește despre “bățul ciobănesc” cu “cârlig”
varianta covăsneană a “Mioriței”:
”...Dar stăpânul ei
Cârlig răsucea
Și în loc stătea”
... și...
“Cârligelul meu
Voi că mi-l veți pune
Stâlp la căpătâi”.

Cu toată “funcționalitatea” sa “bâta” îdeplinește rolul unui “sceptrul” simbolic cu care ciobanii păstoresc peste munţi, dealuri şi câmpii.

Putem găsi asemănări chiar între “bâta ciobanului Vlah” din Cehia în zi de sărbătoare și “băţul căluşarului” din Ardeal rămas ca moștenire încă de la Daci.

La unii “bâta ciobănească” se transforma chiar într-o operă de artă nepreţuită, iar în cultura Populară Românească, cu timpul, s-a petrecut trecerea evidentă a unor elemente strict funcţionale (cu “funcţie de memorare”), către elemente de ordin artistic, cu “funcţie estetică şi spirituală” mai presus de funcţionalitate.

Chiar până nudemult s-a păstrat obiceiul de a “împestri frumos bâta” (la copii - “nuielușă”) atât prin satele submontane Românești bucovinene și maramureșene din zona Carpaților, cât și în zonele, unde urmașii “ciobanilor valahi” deja s-au asimilat lingvistic definitiv, dar au păstrat vechea îndeletnicire a oieritului - de exemplu, “bâta ciobănească” a “Guralilor” (“Muntenilor”) din Tatra din nordul Carpaților de la frontiera dintre Slovacia și Polonia, “toporașul Huțulilor” din Carpații Păduroși, ori ornamentul “ca pe bâtă” de pe “floiara” (fluerul) păstorilor din Carpații Pocuției din Ucraina (azi ei toți fiind deja slavofoni).

Și dacă ar fi să ne întoarcem la inscripțiile și ornamentele din vechime de pe “răboaje”, care au evoluat în ornamentele de pe “bâtele ciobanesti”, ne putem aminti și despre faptul că, în “vorba ciobanilor” pe alocuri și azi încă se întâlnesc “zicători” în care se folosește vechiul cuvânt “răboj” (pl. “răbojuri”).

Astfel,
- “a șterge de pe răboj” însemna => “datorie neachitată, dar iertată”,
“a da uitării”, “a ierta”;
- “a crede după răboj” => “a crede tot ce se spune”;
- “a ieși (sau a scoate pe cineva) din răboj” => “a (se) supăra”;
- “a scoate “răboj la ureche” => a “cresta urechea unei vite ca semn”
ș.a.

Cuvântul, în dependență de zonă, se pronunța diferit:
în Muntenia - “răboș”;
în Moldova (inclusiv Bucovina) și Transilvania - “răbuș”,
în Maramureș - uneori “arăbuș”,
la meglenoromânii din Grecia - “răbuș”, iar în limbile slave la sud de Dunăre (în bulgară, sârbă, croată) - “raboš”, în sârbă se întâlnea și “rabuš”, iar la nord, în Carpați, în slovacă “rabuša”, în poloneză “rabuše”, cehă “rováš”, și chiar în magheară întâlnim “rovas”, la huțulii bătrâni de lângă Ceremuș - “răvaș” etc.

Nu vom intra aici în discuții lingvistice - lăsam acest lucru specialiștilor în domeniul lingvisticii istorice și celei comparative.

Dar cert este un lucru: peste tot, în tot spațiul Carpato-Balcanic, unde au viețuit păstorii Geto-Daci, apoi Valahi (Români), obiceiul de a “înfrumuseța lemnul” încă s-a mai păstrat și azi, iar din “incrustrarea simbolică” pe “bâta” unui Cioban Român de-al nostru sau a unui “Vlah” din Cehia - și azi mai putem “citi un mesaj” trimis de strămoșii noștri din trecut și transmis nouă printr-un “răvaș” foarte “grăitor”, evoluționând dintr-un “răboj” antic într-o “încrustrare simbolică pe lemn”, uneori trecută și în ornamentele din portul popular, întâlnit la toate popoarele, care azi încâ se folosesc frecvent de “vatră”, “colibă”, “brânză”, “urdă” etc., demonstrând existența multor lucruri comune, continuând să mai “ornamenteaze” “bâta ciobănească” după cum le șoptește Sufletul Băștinaș.

Alături de acel mereu “semper fidelis” – “câinele ciobănesc”, “bâta strămoșească” continuă să fie cel mai de “nădejde tovarăş de viaţă” al ciobanului Român și al “verișorilor lui” din întreg spațiul Carpato-Balcanic.

Și o poartă mai mereu cu el, “având-o la Mare Cinste”, deoarece “bâta” este pentru cioban unul dintre obiectele lui de port popular caracteristice, fiindu-i aşa de aproape de Suflet deoarece este “o bucată din inima lui”.

Lămurirea acestor lucruri “a ieșit demult la vedere”, numai că unii nu doresc să o observe:
am avut strămoși comuni -
Geto-Dacii.

Noi am rămas Românofoni,
ei - s-au asimilat,
dar “urmele” și “interferențele” din ce în ce tot mai des sunt observate datorită și “digitalizării”, și încă o dată în plus demonstrează că
Noi,
în acest areal al etnogenezei noastre,
am fost totdeauna populația de bază - cea AUTOHTONĂ,
iar SUFLETUL STRĂBUN al NEAMULUI se simțește uneori și fără cuvintele pronunțate azi deja în limbi diferite - SUFLETUL se simte prin
Ornament, Port, Obiceiuri și Tradiții!

Și asta tot merită de știut pentru a cunoaște mai bine rădăcinile noastre.

Pace tuturor și
Doamne Ajută doar în lucruri Bune!

Dr. Ion POPESCU,
Asociat onorific al Adunării parlamentare a Consiliului Europei,
Președinte al Uniunii Interregionale
“Comunitatea Românească din Ucraina”.

Cine consideră că merită - distribuie mai departe.

Monitorizare:
Centrul Bucovinean Independent de Cercetări Actuale de pe lângă UICRU