ALĂTURĂ-TE COMUNITĂȚII NOASTRE ! CUM TE ÎNREGISTREZI PT. A POSTA PE SITE VEZI AICI (CLICK)
Istoria surprinsă în cuvinte
-
cristidami
- Posts: 111
- Joined: Tue Sep 11, 2012 10:25 am
Aici putem ataşa ce se spunea mai demult despre ciobăneștii românești.
-
cristidami
- Posts: 111
- Joined: Tue Sep 11, 2012 10:25 am
Că e poveste sau chiar aşa or fi stând lucrurile nu poate sigur să zică nimeni în afară de personajele legendei. Oricum ar fi, această frumoasă istorioară e o slavă adusă acestor străjeri ai muncii ciobanilor. Aşa or fi foşt făcuţi şi mioriticii noştri.
Legenda câinelui
legendă populară românească
A fost odată, demult, demult, un cioban care-şi păştea turma lui de oi într-o poiană frumoasă, din apropierea unei păduri; iar colo mai departe, spre răsărit, îşi avea ciobanul stâna. Dar tare greu îi era bietului om să umble, când avea nevoie, la agonisita lui... şi ştiţi de ce? N-apucă să se depărteze oleacă şi, cât ai clipi din ochi, ieşea din pădure naşul oilor, un lup, care-i hărtăpănea pe toată ziua câte-o oaie. Că n-avea omul pe nimeni altul să-i fie păzitor al turmuliţei lui.
Azi aşa, mâine aşa... s-a luat ciobanul de gânduri, că nu putea să se dedulcească în voie de munculiţă lui; iar dacă se dedulcea, pierdea oile. Da’ asta până într-o zi, când uite că nimereşte la turmă un oacheş bătrân, cu barbă albă colilie şi părul până-n călcâie. Ba avea şi nişte chei la brâu.
- Bună ziua, mai ciobane.
- Mulţumim dumitale. Da’ încotro?
- Până aici, moşicule. Rogu-te, fie-ţi milă şi dă-mi olecuţă de caş, că sunt călător şi de foame mă abătui pe aici. Crede-mă, tată, că de foame nu văz înaintea ochilor.
- He, moşule, zise ciobanul, ţi-aş da cu dragă inimă, da’ nu pot, păcatele mele.
- De ce?
- Apoi, cum mă depărtez, vine un lup din pădurea ceea şi-mi hărtăpane o oaie; ba-mi mursică şi din celelalte.
- Aşa? Apoi du-te fără grijă, dacă e numai p-atâta, că păzesc eu în locu-ţi.
- Bine, mă duc.
Şi a plecat ciobanul. Dar lupul, atunci atât i-a fost. Când se uită unchiaşul, îl vede venind cu limba scoasă dinspre pădure şi... gadina dă fuga la turmă... Da’ atunci ce să vezi dumneata? Unchiaşul odată scoate din sân două mere şi le aruncă înaintea lui, aşa că se dau de-a dura pe lângă turmă... Ş-apoi, minune... S-au făcut din cele două mere două lighioi, amândouă la fel cu lupul, dar ceva mai mici; lighioi care până atunci nu mai fuseseră pe pământ. Şi lighioile acelea, în grabă au început să se creţe furcă cu lupul, să latre la el şi înainte de a-şi apuca lupul tainul, să-l gonească spre pădure. Aşa! Şi moşul se uită cu bucurie la făpturile zidite de el; iar oiţele păşteau în linişte.
Atunci soseşte şi ciobanul cu caşul şi vede minunea. Pricepe că e la mijloc putere dumnezeiască; cade în genunchi înaintea unchiaşului şi începe să întrebe:
- Doamne, Doamne! Spune-mi! Cine eşti de-mi făcuşi atâta bine?
- Eu sunt Petre! Şi ţi-am făcut binele ăsta, drept răsplată că ai avut şi tu inimă bună cu mine.
- Aşa? Grăieşte ciobanul şi începe să se închine. Iartă-mă dar, Sfinte Petre că nu am ştiut de la început cu cine grăiesc.
- Nu-i nimic, omule! Mai bine scoală şi ascultă aici. Vei şti că lighioaia aia cea mai haidoşă e câine, iar cealaltă e căţea. Din ele are să se tragă d-aici înainte neamul câinilor, care or apară în toată vremea turmele şi toate vitele de lupi.
Şi după ce vorbi astea, câinii se întoarseră de la pădure şi începură să se apropie de om, să se milcoşescă, să se dăgârteze pe lângă el şi să-l lingă pe haine. Iar unchiaşul, după ce făcu câteva semne spre oi şi spre câini, semn de binecuvântare, începu să se îndepărteze încet, încet, până pieri într-o lumină orbitoare!
- Mare e puterea ta, Doamne! Zise iarăşi ciobanul, când mai văzu şi asta şi iarăşi căzu în genunchi şi mulţumi Sfântuleţului.
Şi aşa, vezi? Din merele alea se trag câinii de astăzi. D-aia câinele nu e spurcat. El săracul, e cel mai credincios prieten al omului şi în toată vremea se roagă aşa Celui de-Sus şi lui Sfântu Petre, ziditorul lui:
- Doamne, Doamne! Să trăiască stăpânii mei şi să facă nouă feciori; să trăiască apoi feciorii, ca să iasă fiecare cu câte-o îmbucătură în mână, să-mi dea, să mă satur şi eu.
Nu zice că pisica:
- Doamne, Doamne! Să moară toţi din casă; să rămână doar o babă şi să fie şi aia oarbă, ca să-i pot lua eu din mână, orice-mbucătură.
https://lenusa.ning.com/group/lumea/for ... up%3A54546
Legenda câinelui
legendă populară românească
A fost odată, demult, demult, un cioban care-şi păştea turma lui de oi într-o poiană frumoasă, din apropierea unei păduri; iar colo mai departe, spre răsărit, îşi avea ciobanul stâna. Dar tare greu îi era bietului om să umble, când avea nevoie, la agonisita lui... şi ştiţi de ce? N-apucă să se depărteze oleacă şi, cât ai clipi din ochi, ieşea din pădure naşul oilor, un lup, care-i hărtăpănea pe toată ziua câte-o oaie. Că n-avea omul pe nimeni altul să-i fie păzitor al turmuliţei lui.
Azi aşa, mâine aşa... s-a luat ciobanul de gânduri, că nu putea să se dedulcească în voie de munculiţă lui; iar dacă se dedulcea, pierdea oile. Da’ asta până într-o zi, când uite că nimereşte la turmă un oacheş bătrân, cu barbă albă colilie şi părul până-n călcâie. Ba avea şi nişte chei la brâu.
- Bună ziua, mai ciobane.
- Mulţumim dumitale. Da’ încotro?
- Până aici, moşicule. Rogu-te, fie-ţi milă şi dă-mi olecuţă de caş, că sunt călător şi de foame mă abătui pe aici. Crede-mă, tată, că de foame nu văz înaintea ochilor.
- He, moşule, zise ciobanul, ţi-aş da cu dragă inimă, da’ nu pot, păcatele mele.
- De ce?
- Apoi, cum mă depărtez, vine un lup din pădurea ceea şi-mi hărtăpane o oaie; ba-mi mursică şi din celelalte.
- Aşa? Apoi du-te fără grijă, dacă e numai p-atâta, că păzesc eu în locu-ţi.
- Bine, mă duc.
Şi a plecat ciobanul. Dar lupul, atunci atât i-a fost. Când se uită unchiaşul, îl vede venind cu limba scoasă dinspre pădure şi... gadina dă fuga la turmă... Da’ atunci ce să vezi dumneata? Unchiaşul odată scoate din sân două mere şi le aruncă înaintea lui, aşa că se dau de-a dura pe lângă turmă... Ş-apoi, minune... S-au făcut din cele două mere două lighioi, amândouă la fel cu lupul, dar ceva mai mici; lighioi care până atunci nu mai fuseseră pe pământ. Şi lighioile acelea, în grabă au început să se creţe furcă cu lupul, să latre la el şi înainte de a-şi apuca lupul tainul, să-l gonească spre pădure. Aşa! Şi moşul se uită cu bucurie la făpturile zidite de el; iar oiţele păşteau în linişte.
Atunci soseşte şi ciobanul cu caşul şi vede minunea. Pricepe că e la mijloc putere dumnezeiască; cade în genunchi înaintea unchiaşului şi începe să întrebe:
- Doamne, Doamne! Spune-mi! Cine eşti de-mi făcuşi atâta bine?
- Eu sunt Petre! Şi ţi-am făcut binele ăsta, drept răsplată că ai avut şi tu inimă bună cu mine.
- Aşa? Grăieşte ciobanul şi începe să se închine. Iartă-mă dar, Sfinte Petre că nu am ştiut de la început cu cine grăiesc.
- Nu-i nimic, omule! Mai bine scoală şi ascultă aici. Vei şti că lighioaia aia cea mai haidoşă e câine, iar cealaltă e căţea. Din ele are să se tragă d-aici înainte neamul câinilor, care or apară în toată vremea turmele şi toate vitele de lupi.
Şi după ce vorbi astea, câinii se întoarseră de la pădure şi începură să se apropie de om, să se milcoşescă, să se dăgârteze pe lângă el şi să-l lingă pe haine. Iar unchiaşul, după ce făcu câteva semne spre oi şi spre câini, semn de binecuvântare, începu să se îndepărteze încet, încet, până pieri într-o lumină orbitoare!
- Mare e puterea ta, Doamne! Zise iarăşi ciobanul, când mai văzu şi asta şi iarăşi căzu în genunchi şi mulţumi Sfântuleţului.
Şi aşa, vezi? Din merele alea se trag câinii de astăzi. D-aia câinele nu e spurcat. El săracul, e cel mai credincios prieten al omului şi în toată vremea se roagă aşa Celui de-Sus şi lui Sfântu Petre, ziditorul lui:
- Doamne, Doamne! Să trăiască stăpânii mei şi să facă nouă feciori; să trăiască apoi feciorii, ca să iasă fiecare cu câte-o îmbucătură în mână, să-mi dea, să mă satur şi eu.
Nu zice că pisica:
- Doamne, Doamne! Să moară toţi din casă; să rămână doar o babă şi să fie şi aia oarbă, ca să-i pot lua eu din mână, orice-mbucătură.
https://lenusa.ning.com/group/lumea/for ... up%3A54546
-
cristidami
- Posts: 111
- Joined: Tue Sep 11, 2012 10:25 am
În nuvela lui Ioan Slavici, Moara cu noroc, apar doi câini ciobăneşti baraci.
Moara cu noroc
de Ioan Slavici, nuvelă publicată în 1881
- fragment –
Peste câteva zile se duse apoi la Fundureni şi se întoarse cu doi căţei flocoşi. Mai avea el un câine la casă, dar acesta era leneş, se deprinsese cu oamenii şi nu lătra pe nimeni. El puse dar căţeii de mici în lanţ şi nu le dădea drumul decât atunci când nu erau oameni la cârciumă, apoi slobozea şi porcii şi asmuţea căţeii asupra lor. Îi râdea inima când vedea cum căţeii prind şi cum scot sânge din urechile grăsunilor, şi voind să-şi deprindă câinii la asmuţat, se deprinsese şi el atât de mult, încât aştepta cu oarecare nerăbdare zilele în care nu erau oameni la cârciumă, şi atunci petrecea ceasuri întregi cu câinii săi. Ana nu-i putea suferi pe aceşti câini şi se supăra cu atât mai mult când bătrâna zicea că e bun câinele la casă, fiindcă omul poate să doarmă mai liniştit când se ştie păzit de nişte câini buni. Aşa era; însă Ana simţea că de câtva timp bărbatul ei s-a schimbat şi îi părea că, de când are câini, ţine mai puţin la nevastă şi la copii.
https://ro.wikisource.org/wiki/Moara_cu_noroc
Moara cu noroc
de Ioan Slavici, nuvelă publicată în 1881
- fragment –
Peste câteva zile se duse apoi la Fundureni şi se întoarse cu doi căţei flocoşi. Mai avea el un câine la casă, dar acesta era leneş, se deprinsese cu oamenii şi nu lătra pe nimeni. El puse dar căţeii de mici în lanţ şi nu le dădea drumul decât atunci când nu erau oameni la cârciumă, apoi slobozea şi porcii şi asmuţea căţeii asupra lor. Îi râdea inima când vedea cum căţeii prind şi cum scot sânge din urechile grăsunilor, şi voind să-şi deprindă câinii la asmuţat, se deprinsese şi el atât de mult, încât aştepta cu oarecare nerăbdare zilele în care nu erau oameni la cârciumă, şi atunci petrecea ceasuri întregi cu câinii săi. Ana nu-i putea suferi pe aceşti câini şi se supăra cu atât mai mult când bătrâna zicea că e bun câinele la casă, fiindcă omul poate să doarmă mai liniştit când se ştie păzit de nişte câini buni. Aşa era; însă Ana simţea că de câtva timp bărbatul ei s-a schimbat şi îi părea că, de când are câini, ţine mai puţin la nevastă şi la copii.
https://ro.wikisource.org/wiki/Moara_cu_noroc
-
cristidami
- Posts: 111
- Joined: Tue Sep 11, 2012 10:25 am
Iată o impresionantă poveste în care o „Guda” cu sprancene mari şi ţepoase este eroina principală. Povestea este preluată de pe site-ul canisei „de Bello Getica”, de la domnul Ioan Albiter.
Straja
de Ionel Pop, din volumul Întâlniri neasteptate, 1970
În drum spre cabana din munte m-am alăturat o bucată de loc turmei de oi care năzuia spre păsunile de sus. Am descălecat, si ducând calul de dârlogi am păsit alăturea de baciul cel mai bătrân. În alte regiuni de munte de la noi, stăpânul stânei, cel ce face casul si alte bunătăti, e un bărbat: baciul. În ăsti munti ai Sebesului, mesteră- si de multe ori tartoră- a stânii e femeie... băcita. Asa că sotul meu de drum era numai păcurar, ca ceilalti vreo trei, decât că atâtea veri petrecuse în munte, până i sa sărat chicha neagră.
Până ni s-au despărtit plaiurile am avut vreme să schimbăm destule vorbe.
Ajungând din urmă unul dintre asinii încărcati cu poveri, am văzut un lucru ciudat. Cumpănita pe tarnită o desagă. În partea de dincolo îsi scoteau capul doi mielusei, care erau înca prea fragezi ca să meargă pe jos- au văzut lumina lumii pe drum- iar din gura de dincoace a desagii îsi înălta capul un câine. Atâta se vedea din el. Privea afară cu doi ochi cafenii, umbriti de sprâncene lungi si tepoase. Câine ciobănesc dus în desagă n-am mai văzut. M-am mirat si l-am ispitit pe tovarăsul meu de drum prea scurt.
Ca să mă lămurească, a strigat măgarul si l-a oprit. Apoi a scos din desagă căinele si l-a coborît pe pământ.
-Vino, Guda! îi cătea! mă încunostintă.
Căteaua era mijlocie în trup. Rasă ciobănească tipică din muntii nostri, cu părul tepos, sare si piper, urechile pleostite la vârf, coada ciuntită. Si apoi acei ochi închis-bruni, cu privire blânda si inteligentă...
Îndemnată de stăpânul ei căteaua a pornit sa meargă. Dar ce mers ! Era oloagă. Pe picioarele din napoi se tinea oarecum tremurând, cele din fată însă îi erau betege. Mai mult se târa pe ele, cu pieptul aproape să atingă pamântul. Întindea un picior tremurat, abia se putea ridica putin în puterea lui, întindea pe celălalt- un mers ciudat ca pipăit cu două bete. Capul îi bălăbănea, parcă nu era în stare grumazul să-l poarte. Întreg trupul se căznea în tremurări si zgârciri.
Păcurarul mi-a înteles mirarea.
-Poate nu-mi vei crede, domnule, însă nu mint! Asta beteagă mi-e de mare folos. Ea-i straja si ea-i vătafa celorlalti câini, oricât de voinici si de viteji ar fi ei.
Si apoi mi-a spus ce si cum. Când să ne despărtim, imi grăi :
-Dumneavoastră, după câte am înteles, mergeti la Oasa. Stâna noastră îi numai la două ceasuri de acolo. Veniti să zăboviti oleacă la noi si vedeti cum trăiesc oierii! Si veti vedea si veti crede si ceea ce v-am povestit despre asta cătea cu mătrici...Hai, Guda, la desagă!
Escapada mea din pragul verii era plănuită numai pe-o săptăamână, si cu părere de rău am părăsit râul tocmai când păstrăvii erau în toanele lor si săreau ca nebuni după musculitele din pleasna strunei unditei. Luna lui august era însa sorocită toată muntelui, si pe la mijlocul ei mi-am adus aminte de păcurarul cu căteaua cea oloagă.
Când am ajuns in aproprierea stânii, au izbucnit patru dulăi; erau gata să ne mănânce. Noroc că un paznic de-al nostru m-a învatat un mestesug : ,,Taie o creangă, o cetină lungă si târeste-o după tine, pe pământ. Cât o fi de rău si de muscător câinele, se dă la creangă si de vârful ei vrea să prindă si nu de tine. În felul acesta poti înainta chiar si fără bâtă de apărare", zice paznicul. ( Eu mă gândesc că tot e mai cuminte să ai una în mână, zdravănă.) Au iesit de undeva păcurarii -oile erau la mulsoare- si au abătut pe cei patru viteji, la grumăji cu zgărzi tepoase.
Al doilea cuvânt ne-a fost să întrebăm ce s-a ales cu Guda, fiindcă ea nu era in haita atacatorilor. A suierat aspru păcurarul cel bătrân si iat-o pe Guda! Venea în pasul ei necăjit, pipăind, zvâcnind din tot trupul ca în spasme. S-a alăturat stăpânului, bucurându-se din ochii blânzi si din ciotul de coadă.
-Tu esti cuminte, o mângâie omul, tu nu te iei dupa tehuii ăstia să sperii pe prietenii nostrii...Ian poftiti în stână... Cât ai bate din palme face băcita noastră un balmos cum îi aurul.
-Deocamdată, bade Simioane, ia glaja asta cu voie-bună în ea si aste pachete de tabac si le fă parte dreaptă si celorlalti. Mi se pare că păcurarii din munte de aste bunătăti ale pământului duc mai aprig dor si mai amară lipsă.
Am rămas oaspeti la stâna din Poiana Muierii trei zile si trei nopti.Tovarăsul meu de drum, profesorul, pândea si însemna în caietele lui vorbe de-ale oierilor, pe care nu le găsea in dictionare. Noaptea dormea dus in păcelul de sub streasină. Eu o cam întorceam pe dos. Ziua cât nu hoinăream prin aret, dormeam la umbră, noaptea privegheam cu carabina. Nădejde la urs nu prea aveam, mai cu seamă că au dat niste nopti cu ceată, negre si încuiate ca hrubele temnitelor. Pe asemenea nopti îi place ursului să lovească, dar cine-l vede, cine-l poate lua în ochire? Însa voiam mai cu seamă să văd măiestria cătelei Guda pe care nu înceta s-o laude păcurarul cel bătrân.
Întiia noapte a fost stearpă. Nu s-a întîmplat nimic de seamă, asa că de la o vreme m-a toropit somnul si mi-am tras peste cap plocada mitoasă. Adică totusi s-a întamplat ceva, ce m-a cam mirat. Câinii incă de cu ziuă s-au tolănit prinprejurul tarcului. Guda, singură, s-a tras la o parte, pe o costise ce se ridica în spatele stânii. De câteva ori s-au stârnit câinii în lătrături mânioase si s-au repezit într-o parte, ca îndată să tacă.
-Ăstia-s niste zănatici, mă lămurii păcurarul de lângă mine. Li se năzăreste si gârbesc în pustiu... Ai auzit glasul Gudei? Nu l-ai auzit !? Ea stie ale ei si nu se ia după ceilalti.
În altă seară a început să târâie mărunt din cerul coborât pâna in tepele de sus ale molizilor si s-a făcut apoi noapte oarbă. Încet- incet s-a molcomit zvonul stânii. Ciobanii au atâtat cele trei focuri din jurul tarcului si s-au tras sub niste molizi cetinosi, trântindu-se în cojoace. Câinii s-au ferit si ei pe unde au putut. Pe noi, oaspetii, pe o asemenea noapte ne ademeneau păcelele din stână. A trebuit însă să ne supunem si noi legii vechi. Aceasta porunceste ca în stână
doarme numai băcita cea bătrână, cu fetele ei ajutoare. Păcurarii, si cine s-ar mai găsi acolo de parte bărbătească, sunt opriti să pună piciorul peste pragul stânii după ce sfinteste soarele. Si astfel ne-am multumit cu scutul stresinii. Profesorul a cam bombănit. Eu eram împăcat. Simion se scărpina în chică si proroci că ursul nu va lăsa o asemenea noapte încuiată în ploaie si în negură, fără să izbească. Deci aveam de gând să priveghez.
Câinii au mai icnit de câteva ori în lătrături înselate. Câte un cioban se ridica si învia focurile cu vreascuri noi. Uneori se zbătea scurt o talangă din îmbulzeala oilor. Venea de undeva câte o aripă de vânt, suiera prin cetini cântec sinistru, apoi se topea în susuitul monoton al ploii. Ceasurile noptii se târăsc lenese, ispitindu-mă cu dulceata somnului. Tolănit într-un cot, cu capul în perna palmei, poate să mă fi si tras ispita. Deodată am fost treaz, limpede.
M-a smuls din atipeală un lătrat de câine cum n-am mai auzit. Nici nu era lătrat, ci un fel de urlet, înalt, cu icnituri de hămăieli scurte. Jale nu era în acest urlet, asa cum e în cel al câinilor si al lupilor când îsi înalta boturile spre lună. Alarmă, hotărât că bucium de alarmă era.
Îndată s-a răscolit toată stâna. Au sărit câinii lătrând, au împrejmuit ,ocolind, ca să prinda în nări duhoarea fiarei. I-au găsit izvorul si s-au năpustit în noapte. Au izbucnit lângă focuri ciobanii, au apucat steapuri aprinse si au năvălit în întâmpinare, chiuind, fiscăind amenintând cu tăciunii. Acum nu era năzăreală. O stiau cu totii, oameni si câini. Doar a dat glas straja cea neadormită, cea fără de gres, căteaua Guda.
Holca de lătrături si de strigăte a stăruit o clipă pe loc, apoi s-a tras înspre dreapta. Însemna că ursul, oprit în drumul lui acum, ocolea, încerca să răzbată pe altă parte până la turmă. Apărătorii se trăgeau si ei alăturea, încercând să oprească pe dusmanul nevăzut, numai bănuit în întuneric.Talangele au început să se zbată speriate, si din stână sa auzit miscare. De acolo din coastă ,venea necontenit urletul strajei, urlet de primejdie, de îndemn, ca alarma clopotului tras într-o dungă în ceas de foc.
Ochii îmi erau neputinciosi, carabina din mână fără folos. Înfiorat, petreceam cu auzul volburele luptei, când mai atâtate, când mai potolindu-se, mai aproape, mai depărtisor, mai în stânga, mai în dreapta, după miscările ,încercarile, atacurile, înselările pe care le punea în cumpănă ursul. Apoi zvonul s-a îndepărtat tot mai mult, lătratul câinilor a fost tot mai slab, a încetat unul din ei, a încetat altul; păcurarii s-au întors si ei la focuri; a tăcut si straja din coastă.
În curând a adormit stâna în târâitul monoton al ploii.Nu se întâmplase nimic ce iesea din viata de toate zilele a asezării de oieri. ca si de atâtea alte ori, a venit ursul si au bătut cu el o luptă scurtă a războiului din veacuri, iar de data asta fiara n-a izbutit ca alte ori. Odată-i izbânda în unul din talgerele cumpenei, de altă dată în celălalt talger.
Într-un târziu a venit din depărtare zvon de câini si de oameni stârniti. Nu s-a lăsat de pagubă Mos Martin. N-a izbutit aici, a trecut la altă stână.
Si astfel am crezut pe deplin ceea ce-mi spunea păcurarul, pe când urcam alăturea prin defileul Sebesului.
Aceea cătea, Guda, a pornit bine în scoala aspră a câinilor ciobănesti. Pe lângă ceilalti era trează si a prins curaj si învătătură în necontenita bătălie cu fiarele muntelui. Apoi a lovit-o boala pe când era cu oile la păsune de iarnă, la tară. A bolit si a tânjit si s-a ales oloagă, si cu acei cârcei care îi zguduiau trupul la fiecare pas, necăjit. ,,Se va îndrepta la munte, la aer si la zer!" si-au zis oamenii, si în prag de vară au suit-o cu ei. Aici, apoi, si-a învătat rostul cel nou, pretuit peste măsură. Neputincioasă, ea nu poate însoti turma ziua la păsune. Slujba ei începe de cum însereaza. Parcă-i năzdrăvană; de văzut nu poate vedea fiara din depărtare, însă îi aude pasii oricât ar fi ei de tăcuti, sau doar îi prinde în nări duhoarea. Dă semnal, pe când ceilalti încă n-au simtit nimic. Si nu minte. Am văzut că n-a scos glas când ,,tehuii" s-au repezit în gol. Iar când ea dă glas primejdia-i aproape. ,,Guda-i straja stânii", spun
oamenii.
Mi-a rămas în minte această întâlnire cu viata de la stână, cu toate că multe alte zile si nopti mi-a fost dat să petrec cu oierii nostrii si să cunosc multe laturi ale soartei lor, unele luminoase, altele grele. Mi-a rămas în minte cu toate amănuntele ei, fiindcă mi-a dat de gândit mult minunata adaptare a acelei cătele la împrejurările de viată la care a ajuns în urma degradării ei trupesti.
Guda, oloaga, nu mai putea tine iuresul haitei cu ursii si lupii. Poate că instinctul ei de luptătoare în apărarea turmei a făcut-o să încerce si după ce picioarele n-o mai ascultau, si si-a dat seama că s-a terminat ,,cariera" ei de vitează. Însa i-a rămas întipărit în fiintă, ca o datorie, îndemnul de a-i păzi turma stăpânului-om. Treaba câinilor la stână e dublă: să vegheze si să dea semnalul de primejdie, apoi să ajute omului să abată, fiara răpitoare. Neputincioasă în picioare, nu mai era vrednică de astă a doua îndatorire. O putea însă îndeplinii pe cealaltă, cea de strajă, si i s-au ascutit toate însusirile de câine de stână în slujba acesteia. Ca o compensare a scăderii puterii dintr-o parte a trupului si printr-o mai deasă si atenta folosire, în schimb i s-au agerit simturile mirosului si auzului. Picioarele ei n-o puteau duce să ocupe locuri de strajă mai îndepărtate de stână, o dată aici, o dată în altă parte. Ea nu s-ar fi putut feri ca cei teferi si degrabă ar fi pus ursul brânca sau lupul coltii pe ea. Trebuia să audă si din depărtare, trebuia să prindă în nări fire de miros atât de subtiri, încât ceilalti câini încă nu le simteau.
Slujba ei era să vesteasca oamenilor si câinilor. Cât de ticăloasă slujitoare ar fi fost dacă i-ar fi stârnit fără rost! De la o vreme n-ar mai fi crezut-o nimenea, nici atunci când alarma ar fi fost cu temei. A trebuit să judece si împrejurarea aceasta si a mai trebuit să-si aibe glasul ei de alarmă, pe care să-l înteleagă toti că nu-i al altuia , ci al ei.
Ia mers vestea acestei cătele. În lumea muntenilor a dobândit un fel de celebritate, ca si iapa albă a stăvarului Popaciuc de la Frumoasa, care lupta cu lupii râvnitori de carne dulce de mânz, si-i biruia dând din picioare si cu dintii.
Si-a adus aminte de ea ca de-o fiintă din poveste si ciobanul pe care l-am întâlnit după vreo douăzeci de ani, cioban care era băiat la vitei la stâna din Poiana Muierii, când m-am mirat si eu de căteaua cea năzdrăvană, cu numele Guda.
https://www.debellogetica.ro/literatura.html
Straja
de Ionel Pop, din volumul Întâlniri neasteptate, 1970
În drum spre cabana din munte m-am alăturat o bucată de loc turmei de oi care năzuia spre păsunile de sus. Am descălecat, si ducând calul de dârlogi am păsit alăturea de baciul cel mai bătrân. În alte regiuni de munte de la noi, stăpânul stânei, cel ce face casul si alte bunătăti, e un bărbat: baciul. În ăsti munti ai Sebesului, mesteră- si de multe ori tartoră- a stânii e femeie... băcita. Asa că sotul meu de drum era numai păcurar, ca ceilalti vreo trei, decât că atâtea veri petrecuse în munte, până i sa sărat chicha neagră.
Până ni s-au despărtit plaiurile am avut vreme să schimbăm destule vorbe.
Ajungând din urmă unul dintre asinii încărcati cu poveri, am văzut un lucru ciudat. Cumpănita pe tarnită o desagă. În partea de dincolo îsi scoteau capul doi mielusei, care erau înca prea fragezi ca să meargă pe jos- au văzut lumina lumii pe drum- iar din gura de dincoace a desagii îsi înălta capul un câine. Atâta se vedea din el. Privea afară cu doi ochi cafenii, umbriti de sprâncene lungi si tepoase. Câine ciobănesc dus în desagă n-am mai văzut. M-am mirat si l-am ispitit pe tovarăsul meu de drum prea scurt.
Ca să mă lămurească, a strigat măgarul si l-a oprit. Apoi a scos din desagă căinele si l-a coborît pe pământ.
-Vino, Guda! îi cătea! mă încunostintă.
Căteaua era mijlocie în trup. Rasă ciobănească tipică din muntii nostri, cu părul tepos, sare si piper, urechile pleostite la vârf, coada ciuntită. Si apoi acei ochi închis-bruni, cu privire blânda si inteligentă...
Îndemnată de stăpânul ei căteaua a pornit sa meargă. Dar ce mers ! Era oloagă. Pe picioarele din napoi se tinea oarecum tremurând, cele din fată însă îi erau betege. Mai mult se târa pe ele, cu pieptul aproape să atingă pamântul. Întindea un picior tremurat, abia se putea ridica putin în puterea lui, întindea pe celălalt- un mers ciudat ca pipăit cu două bete. Capul îi bălăbănea, parcă nu era în stare grumazul să-l poarte. Întreg trupul se căznea în tremurări si zgârciri.
Păcurarul mi-a înteles mirarea.
-Poate nu-mi vei crede, domnule, însă nu mint! Asta beteagă mi-e de mare folos. Ea-i straja si ea-i vătafa celorlalti câini, oricât de voinici si de viteji ar fi ei.
Si apoi mi-a spus ce si cum. Când să ne despărtim, imi grăi :
-Dumneavoastră, după câte am înteles, mergeti la Oasa. Stâna noastră îi numai la două ceasuri de acolo. Veniti să zăboviti oleacă la noi si vedeti cum trăiesc oierii! Si veti vedea si veti crede si ceea ce v-am povestit despre asta cătea cu mătrici...Hai, Guda, la desagă!
Escapada mea din pragul verii era plănuită numai pe-o săptăamână, si cu părere de rău am părăsit râul tocmai când păstrăvii erau în toanele lor si săreau ca nebuni după musculitele din pleasna strunei unditei. Luna lui august era însa sorocită toată muntelui, si pe la mijlocul ei mi-am adus aminte de păcurarul cu căteaua cea oloagă.
Când am ajuns in aproprierea stânii, au izbucnit patru dulăi; erau gata să ne mănânce. Noroc că un paznic de-al nostru m-a învatat un mestesug : ,,Taie o creangă, o cetină lungă si târeste-o după tine, pe pământ. Cât o fi de rău si de muscător câinele, se dă la creangă si de vârful ei vrea să prindă si nu de tine. În felul acesta poti înainta chiar si fără bâtă de apărare", zice paznicul. ( Eu mă gândesc că tot e mai cuminte să ai una în mână, zdravănă.) Au iesit de undeva păcurarii -oile erau la mulsoare- si au abătut pe cei patru viteji, la grumăji cu zgărzi tepoase.
Al doilea cuvânt ne-a fost să întrebăm ce s-a ales cu Guda, fiindcă ea nu era in haita atacatorilor. A suierat aspru păcurarul cel bătrân si iat-o pe Guda! Venea în pasul ei necăjit, pipăind, zvâcnind din tot trupul ca în spasme. S-a alăturat stăpânului, bucurându-se din ochii blânzi si din ciotul de coadă.
-Tu esti cuminte, o mângâie omul, tu nu te iei dupa tehuii ăstia să sperii pe prietenii nostrii...Ian poftiti în stână... Cât ai bate din palme face băcita noastră un balmos cum îi aurul.
-Deocamdată, bade Simioane, ia glaja asta cu voie-bună în ea si aste pachete de tabac si le fă parte dreaptă si celorlalti. Mi se pare că păcurarii din munte de aste bunătăti ale pământului duc mai aprig dor si mai amară lipsă.
Am rămas oaspeti la stâna din Poiana Muierii trei zile si trei nopti.Tovarăsul meu de drum, profesorul, pândea si însemna în caietele lui vorbe de-ale oierilor, pe care nu le găsea in dictionare. Noaptea dormea dus in păcelul de sub streasină. Eu o cam întorceam pe dos. Ziua cât nu hoinăream prin aret, dormeam la umbră, noaptea privegheam cu carabina. Nădejde la urs nu prea aveam, mai cu seamă că au dat niste nopti cu ceată, negre si încuiate ca hrubele temnitelor. Pe asemenea nopti îi place ursului să lovească, dar cine-l vede, cine-l poate lua în ochire? Însa voiam mai cu seamă să văd măiestria cătelei Guda pe care nu înceta s-o laude păcurarul cel bătrân.
Întiia noapte a fost stearpă. Nu s-a întîmplat nimic de seamă, asa că de la o vreme m-a toropit somnul si mi-am tras peste cap plocada mitoasă. Adică totusi s-a întamplat ceva, ce m-a cam mirat. Câinii incă de cu ziuă s-au tolănit prinprejurul tarcului. Guda, singură, s-a tras la o parte, pe o costise ce se ridica în spatele stânii. De câteva ori s-au stârnit câinii în lătrături mânioase si s-au repezit într-o parte, ca îndată să tacă.
-Ăstia-s niste zănatici, mă lămurii păcurarul de lângă mine. Li se năzăreste si gârbesc în pustiu... Ai auzit glasul Gudei? Nu l-ai auzit !? Ea stie ale ei si nu se ia după ceilalti.
În altă seară a început să târâie mărunt din cerul coborât pâna in tepele de sus ale molizilor si s-a făcut apoi noapte oarbă. Încet- incet s-a molcomit zvonul stânii. Ciobanii au atâtat cele trei focuri din jurul tarcului si s-au tras sub niste molizi cetinosi, trântindu-se în cojoace. Câinii s-au ferit si ei pe unde au putut. Pe noi, oaspetii, pe o asemenea noapte ne ademeneau păcelele din stână. A trebuit însă să ne supunem si noi legii vechi. Aceasta porunceste ca în stână
doarme numai băcita cea bătrână, cu fetele ei ajutoare. Păcurarii, si cine s-ar mai găsi acolo de parte bărbătească, sunt opriti să pună piciorul peste pragul stânii după ce sfinteste soarele. Si astfel ne-am multumit cu scutul stresinii. Profesorul a cam bombănit. Eu eram împăcat. Simion se scărpina în chică si proroci că ursul nu va lăsa o asemenea noapte încuiată în ploaie si în negură, fără să izbească. Deci aveam de gând să priveghez.
Câinii au mai icnit de câteva ori în lătrături înselate. Câte un cioban se ridica si învia focurile cu vreascuri noi. Uneori se zbătea scurt o talangă din îmbulzeala oilor. Venea de undeva câte o aripă de vânt, suiera prin cetini cântec sinistru, apoi se topea în susuitul monoton al ploii. Ceasurile noptii se târăsc lenese, ispitindu-mă cu dulceata somnului. Tolănit într-un cot, cu capul în perna palmei, poate să mă fi si tras ispita. Deodată am fost treaz, limpede.
M-a smuls din atipeală un lătrat de câine cum n-am mai auzit. Nici nu era lătrat, ci un fel de urlet, înalt, cu icnituri de hămăieli scurte. Jale nu era în acest urlet, asa cum e în cel al câinilor si al lupilor când îsi înalta boturile spre lună. Alarmă, hotărât că bucium de alarmă era.
Îndată s-a răscolit toată stâna. Au sărit câinii lătrând, au împrejmuit ,ocolind, ca să prinda în nări duhoarea fiarei. I-au găsit izvorul si s-au năpustit în noapte. Au izbucnit lângă focuri ciobanii, au apucat steapuri aprinse si au năvălit în întâmpinare, chiuind, fiscăind amenintând cu tăciunii. Acum nu era năzăreală. O stiau cu totii, oameni si câini. Doar a dat glas straja cea neadormită, cea fără de gres, căteaua Guda.
Holca de lătrături si de strigăte a stăruit o clipă pe loc, apoi s-a tras înspre dreapta. Însemna că ursul, oprit în drumul lui acum, ocolea, încerca să răzbată pe altă parte până la turmă. Apărătorii se trăgeau si ei alăturea, încercând să oprească pe dusmanul nevăzut, numai bănuit în întuneric.Talangele au început să se zbată speriate, si din stână sa auzit miscare. De acolo din coastă ,venea necontenit urletul strajei, urlet de primejdie, de îndemn, ca alarma clopotului tras într-o dungă în ceas de foc.
Ochii îmi erau neputinciosi, carabina din mână fără folos. Înfiorat, petreceam cu auzul volburele luptei, când mai atâtate, când mai potolindu-se, mai aproape, mai depărtisor, mai în stânga, mai în dreapta, după miscările ,încercarile, atacurile, înselările pe care le punea în cumpănă ursul. Apoi zvonul s-a îndepărtat tot mai mult, lătratul câinilor a fost tot mai slab, a încetat unul din ei, a încetat altul; păcurarii s-au întors si ei la focuri; a tăcut si straja din coastă.
În curând a adormit stâna în târâitul monoton al ploii.Nu se întâmplase nimic ce iesea din viata de toate zilele a asezării de oieri. ca si de atâtea alte ori, a venit ursul si au bătut cu el o luptă scurtă a războiului din veacuri, iar de data asta fiara n-a izbutit ca alte ori. Odată-i izbânda în unul din talgerele cumpenei, de altă dată în celălalt talger.
Într-un târziu a venit din depărtare zvon de câini si de oameni stârniti. Nu s-a lăsat de pagubă Mos Martin. N-a izbutit aici, a trecut la altă stână.
Si astfel am crezut pe deplin ceea ce-mi spunea păcurarul, pe când urcam alăturea prin defileul Sebesului.
Aceea cătea, Guda, a pornit bine în scoala aspră a câinilor ciobănesti. Pe lângă ceilalti era trează si a prins curaj si învătătură în necontenita bătălie cu fiarele muntelui. Apoi a lovit-o boala pe când era cu oile la păsune de iarnă, la tară. A bolit si a tânjit si s-a ales oloagă, si cu acei cârcei care îi zguduiau trupul la fiecare pas, necăjit. ,,Se va îndrepta la munte, la aer si la zer!" si-au zis oamenii, si în prag de vară au suit-o cu ei. Aici, apoi, si-a învătat rostul cel nou, pretuit peste măsură. Neputincioasă, ea nu poate însoti turma ziua la păsune. Slujba ei începe de cum însereaza. Parcă-i năzdrăvană; de văzut nu poate vedea fiara din depărtare, însă îi aude pasii oricât ar fi ei de tăcuti, sau doar îi prinde în nări duhoarea. Dă semnal, pe când ceilalti încă n-au simtit nimic. Si nu minte. Am văzut că n-a scos glas când ,,tehuii" s-au repezit în gol. Iar când ea dă glas primejdia-i aproape. ,,Guda-i straja stânii", spun
oamenii.
Mi-a rămas în minte această întâlnire cu viata de la stână, cu toate că multe alte zile si nopti mi-a fost dat să petrec cu oierii nostrii si să cunosc multe laturi ale soartei lor, unele luminoase, altele grele. Mi-a rămas în minte cu toate amănuntele ei, fiindcă mi-a dat de gândit mult minunata adaptare a acelei cătele la împrejurările de viată la care a ajuns în urma degradării ei trupesti.
Guda, oloaga, nu mai putea tine iuresul haitei cu ursii si lupii. Poate că instinctul ei de luptătoare în apărarea turmei a făcut-o să încerce si după ce picioarele n-o mai ascultau, si si-a dat seama că s-a terminat ,,cariera" ei de vitează. Însa i-a rămas întipărit în fiintă, ca o datorie, îndemnul de a-i păzi turma stăpânului-om. Treaba câinilor la stână e dublă: să vegheze si să dea semnalul de primejdie, apoi să ajute omului să abată, fiara răpitoare. Neputincioasă în picioare, nu mai era vrednică de astă a doua îndatorire. O putea însă îndeplinii pe cealaltă, cea de strajă, si i s-au ascutit toate însusirile de câine de stână în slujba acesteia. Ca o compensare a scăderii puterii dintr-o parte a trupului si printr-o mai deasă si atenta folosire, în schimb i s-au agerit simturile mirosului si auzului. Picioarele ei n-o puteau duce să ocupe locuri de strajă mai îndepărtate de stână, o dată aici, o dată în altă parte. Ea nu s-ar fi putut feri ca cei teferi si degrabă ar fi pus ursul brânca sau lupul coltii pe ea. Trebuia să audă si din depărtare, trebuia să prindă în nări fire de miros atât de subtiri, încât ceilalti câini încă nu le simteau.
Slujba ei era să vesteasca oamenilor si câinilor. Cât de ticăloasă slujitoare ar fi fost dacă i-ar fi stârnit fără rost! De la o vreme n-ar mai fi crezut-o nimenea, nici atunci când alarma ar fi fost cu temei. A trebuit să judece si împrejurarea aceasta si a mai trebuit să-si aibe glasul ei de alarmă, pe care să-l înteleagă toti că nu-i al altuia , ci al ei.
Ia mers vestea acestei cătele. În lumea muntenilor a dobândit un fel de celebritate, ca si iapa albă a stăvarului Popaciuc de la Frumoasa, care lupta cu lupii râvnitori de carne dulce de mânz, si-i biruia dând din picioare si cu dintii.
Si-a adus aminte de ea ca de-o fiintă din poveste si ciobanul pe care l-am întâlnit după vreo douăzeci de ani, cioban care era băiat la vitei la stâna din Poiana Muierii, când m-am mirat si eu de căteaua cea năzdrăvană, cu numele Guda.
https://www.debellogetica.ro/literatura.html
-
cristidami
- Posts: 111
- Joined: Tue Sep 11, 2012 10:25 am
Pe foumul „Animale” domnul Răzvan Oachiş a postat o povestioară de-a lui Ionel Pop, copiată din volumul „Instantanee din viaţa animalelor”, a cărei protagonist – câinele ciobănesc Bârcu, „trecuse de partea piznaşului”, adică a ursului ce venea la oi. Interesantă şi instructivă istorioara pentru că vedem cum realul înlocuieşte „romanţa” în viaţa de zi cu zi...
Bârcu
de Ionel Pop, 1963
Cand treceam prin hoinarerile mele prin apropierea stanei din Tomnatic, nu lipsea sa nu merg la ea, chiar si daca apropierea insemna cale de un ceas.acolo baciuia batranul Oprea - cu care eram prieten.
De data asta parca s-a bucurat si mai mult cand m-a recunoscut de departe, venind escortat de harmalaia cainilor lui.
- Bine ca ai venit cu pusca! zambi multumit, dupa ce ne-am strans mana.
- Adica va necajeste rau ursul?
- Ne necajeste si-i dam dare grea. Dar altceva am vrea sa impusti dumneata, daca-i face bine....Ia, pe afurisitul asta de caine, pe Bârcu, si-mi arata cainele care se culcase in apropiere.
- Cum as putea face una ca asta? Si de ce i-ai hotarat moartea,Oprea? Aproape ca n-am vazut caine de stana atat de voinic si frumos.
Oprea mi-a motivat sentinta de moarte. Bârcu era intr-adevar voinic si frumos. Si viteaz a fost intre toti cainii. Dovada si sfasietura de la gat care i s-a vindecat fara par si pentru care lupul a platit cu viata lui. Însa de la o vreme Bircu s-a stricat.
- S-a invoit cu ursul
- Cum vine asta,Oprea?
- Iaca asa.cum nu-i caine prost, Bircu a vazut ca dupa ospatul ursului totdeauna ramane cate ceva. Nu poate manca ursul deodata juncanul sau vaca. Ramane carne si cainele asta o gasit-o si s-a infruptat din ea. Si atunci de ce sa prigoneasca el ursul, care-i intinde si lui masa buna? Si a intrat in el narav. Nu mai sare la urs si daca sare o face asa, in doara, ca sa nu i se cunoasca viclenia. Apoi dimineata ia urma, se furiseaza pana da de ceea ce a mai ramas din hoit, si se intoarce la stana umflat, incat abia isi duce pantecul..
- Si lupii??
- Cu lupii a ramas dusman de moarte. Lupii iau oaia si nu mai ramane din ea decat lana pe ciosvarte si pielea. Pe seama lor Bircu nu prisoseste, asa ca de pe urma ursului. Mi-e mila si mie de el,dar n-am ce-i face. Daca-l mai las, se naravesc dupa el si ceilalti caini.
Mi-a fost si mie mila de cainele frumos, cu parul lung, tepos, sur de parca i s-ar fi presarat piper peste blana alba. Si ne privea cu niste ochi blanzi, in care licarea desteptaciune.
M-am impacat cu Oprea intr-o tranzactie:
Cand au venit stapanii oilor cu sarea si ca sa-si primeasca burdufurile cu branza, l-au dus pe Bircu in sat. Degradat - caine de curte.
https://www.animale.ro/forum/showthread. ... t%C3%A2nei
Bârcu
de Ionel Pop, 1963
Cand treceam prin hoinarerile mele prin apropierea stanei din Tomnatic, nu lipsea sa nu merg la ea, chiar si daca apropierea insemna cale de un ceas.acolo baciuia batranul Oprea - cu care eram prieten.
De data asta parca s-a bucurat si mai mult cand m-a recunoscut de departe, venind escortat de harmalaia cainilor lui.
- Bine ca ai venit cu pusca! zambi multumit, dupa ce ne-am strans mana.
- Adica va necajeste rau ursul?
- Ne necajeste si-i dam dare grea. Dar altceva am vrea sa impusti dumneata, daca-i face bine....Ia, pe afurisitul asta de caine, pe Bârcu, si-mi arata cainele care se culcase in apropiere.
- Cum as putea face una ca asta? Si de ce i-ai hotarat moartea,Oprea? Aproape ca n-am vazut caine de stana atat de voinic si frumos.
Oprea mi-a motivat sentinta de moarte. Bârcu era intr-adevar voinic si frumos. Si viteaz a fost intre toti cainii. Dovada si sfasietura de la gat care i s-a vindecat fara par si pentru care lupul a platit cu viata lui. Însa de la o vreme Bircu s-a stricat.
- S-a invoit cu ursul
- Cum vine asta,Oprea?
- Iaca asa.cum nu-i caine prost, Bircu a vazut ca dupa ospatul ursului totdeauna ramane cate ceva. Nu poate manca ursul deodata juncanul sau vaca. Ramane carne si cainele asta o gasit-o si s-a infruptat din ea. Si atunci de ce sa prigoneasca el ursul, care-i intinde si lui masa buna? Si a intrat in el narav. Nu mai sare la urs si daca sare o face asa, in doara, ca sa nu i se cunoasca viclenia. Apoi dimineata ia urma, se furiseaza pana da de ceea ce a mai ramas din hoit, si se intoarce la stana umflat, incat abia isi duce pantecul..
- Si lupii??
- Cu lupii a ramas dusman de moarte. Lupii iau oaia si nu mai ramane din ea decat lana pe ciosvarte si pielea. Pe seama lor Bircu nu prisoseste, asa ca de pe urma ursului. Mi-e mila si mie de el,dar n-am ce-i face. Daca-l mai las, se naravesc dupa el si ceilalti caini.
Mi-a fost si mie mila de cainele frumos, cu parul lung, tepos, sur de parca i s-ar fi presarat piper peste blana alba. Si ne privea cu niste ochi blanzi, in care licarea desteptaciune.
M-am impacat cu Oprea intr-o tranzactie:
Cand au venit stapanii oilor cu sarea si ca sa-si primeasca burdufurile cu branza, l-au dus pe Bircu in sat. Degradat - caine de curte.
https://www.animale.ro/forum/showthread. ... t%C3%A2nei
-
cristidami
- Posts: 111
- Joined: Tue Sep 11, 2012 10:25 am
Nu puţine sunt mărturiile despre câini ciobăneşti folosiţi la vânătoare. Şi asta pentru că un ciobănesc este un câine aspru, agil, ascultător. Iată o astfel de poveste preluată de pe site-ul canisei „de Bello Getica”, de la domnul Ioan Albiter:
Bălan
de Ionel Pop, din volumul Vânători, oameni şi câini, 1972
Pe Talpeş, câinele cel bun, mi-l tăiase un vier. Prevedeam că acesta avea să-i fie sfârsitul. Prea era aprig si îndrăznet, iar sângele lui pătimas îl făcea să-si piardă capul. Până la o vreme am crezut că dacă va avea norocul să nu fie prea adânci cele dintâi sfâsieri, are să prindă minte, anii îi vor domoli patima si îi vor aduce socoteala bună a câinilor pătiti. Dar asa a rămas până la capăt: vijelios, coplesit de pornire. Parcă i-ar fi fost rusine să bată de la depărtare, ferit. Folos mult am avut de pe urma lui, la câte un mistret mare oprit pe loc de atacurile lui nebunesti si gonitor bun înca era Talpes. Dar purtam în sân gheata să nu mai iasă viu din pădure, de câte ori îi dădeam drumul. Tăietura cea de pe urmă era una rea: îi sfâsiase burta de-a lungul si prin buzele ranei se vedeau măruntaiele sfârtecate. Camaradul nostru doctor, care avea în ranită uneltele trebuitoare pentru asemenea întâmplări, a dezinfectat, a cusut, a făcut ceea ce putea sa facă. Talpes a fost dus acasă în pătură. N-a mai văzut pădurea.
Numai vânătorii care au prins patima mistretilor stiu ce înseamnă să pierzi un câine bun. Ti se pare că ti s-au tăiat mâinile. Câinii buni de mistreti nu-s de vânzare, nici un vânător nu se îndură să se despartă de cel pe care-l are. Să crească un câine de mistreti poate doar acela care are o haită întreagă, cu care să-l învete si are putinta ca, din zece cu care se căzneste, să lapede nouă ca netrebnici si să aleagă unul, care s-a potrivit să fie bun. Asemenea vânători sunt putini si dacă nu îti sunt prieteni îti vor vinde pe unul din cei nouă.
Ca să ajungi la un câine de mistreti întradevăr de seamă trebuie să ai noroc. Si de data aceasta mie mi-a zâmbit norocul, pe neasteptate, asa cum are el obiceiul să facă.
Mi-a cerut asistenta de avocat un bogat exploatator de păduri, cu care vânasem de câteva ori si avea în haita lui câini de nădejde. S-a încurcat omul în laturile unei pricini foarte încâlcite si cu mari primejdii pentru el. La sfârsitul labirintului de proceduri, după ce am cârmuit norocos luntrea fragilă printre nenumăratele sirte, omul s-a văzut curat si luminat, gata să plătească orice onorar. Cum era să primesc eu bani de la un camarad de vânătoare, în casa căruia am fost găzduit si care mi-a prilejuit câteva zile bune în terenurile lui de vânătoare? Insistenta lui era sinceră, împotrivirea mea încăpătânată.
- Bine! Văd că nu răzbesc cu dumneata. Dar nu-mi vei face supărarea să refuzi un mic dar. O multumire de la mine.
După câteva zile, un argat al clientului meu, mi l-a adus pe BĂLAN.
Îl stiam din veste, chiar vânasem odată cu el. Darul era mare si pentru vânătorul care se lipsea de cel mai bun câine pe care îl avea si pentru vânătorul care dobândea, căzut ca din cer, înlocuitor al bietului Talpes. Oricât de mare era darul, l-am primit cu plăcere, după cum eram încredintat că mi-a si fost trimis bucuros.
Bălan era un câine ciobănesc. Mare, vânjos, cu păr lăţos. Numele cred că si-l trăgea din culoarea albă-gălbinie a părului. Negru pe el nu avea decât nasul si cei doi ochi linistiti si inteligenti. Scrisoarea care-l însotea cuprindea si un fel de pedigree, desi neînregistrat la vreo asociatie de chinofili.
Cel dintâi stăpân al lui a fost Artimon Vădan, oier, care îsi avea asezarea într-un sat din muntii Cugirului. Cătelul crescuse pe lângă turma de oi, în rosturile aspre ale muntelui si în cele pe care le mostenise din neam în neam. A purtat el câtiva ani bunicei în jurul gâtului zgarda cu piroane ascutite si a bătut multe războaie cu lupii si cu ursii. Într-o toamnă, după ce turma coborîse de la înăltimile cele mari, trecu pe lângă casa lui Artimon, o ceată de vânători necăjiti. Însângeraseră un vier mistret si nu l-au mai putut prinde. Acum grăbeau spre cărutele din sat, ca să apuce trenul. Mâine va mai căuta paznicul care va nopta aici la Artimon Vădan. A doua zi, cei doi oameni au dus cu ei si pe Bălan, de ajutor. L-au pus pe urmă, dus de lant, si au descâlcit dâra, pâna unde au gasit vierul beteag, înfundat cu spatele în niste huci încâlciti. Scăpat din legătură, câinele s-a năpustit asupra namilei, a văzut-o prăvălindu-se după buhnitura pustii si a simtit dulceata sângelui cald. A înteles că mistretul e urmărit de stăpân, că omul îl răpune cu arma si că el, câinele, îsi are partea de muncă si de răsplată.
Cei doi munteni au mai iesit cu Bălan la desimile în care se tineau porcii sălbatici, iar câinele din fiecare vânătoare si din fiecare mistret ucis a scos învătătură si plăcere. Au împuscat înaintea lui si vânătorii de la oras si s-a dus vestea. Slujba lui de pe lângă oi era depeacum de a doua mână, pe rând n-a mai fost câine de stână, ci câine de mistreti.
Nu stiu cum a ajuns în stăpânirea fostului meu client. La el a ajuns câine gata învătat si mestesugul lui doar că s-a mai rafinat si s-a mai poleit. La mine a sosit, la răbojul lui cu peste patruzeci de victime. Se întelege si din aceasta că pe atunci Bălan nu mai era câine tânăr si aceasta a fost singura greseală pe care i-am găsit-o.
Sunt unele teme sortite să rămână neîncetat pe ordinea de zi a discutiilor dintre vânători. (...) O asemenea tema între vânători e rasa cea mai potrivită, pentru a alege din ea câini de mistreti. (...) Copoilor l-i se impută ca gonesc mistretul, fără a se stradui să-l opreasca în loc. Am vazut foxterrieri, în fata cărora au fost împuscati multi mistreti. Se spune că au greseala nasului mai slab, că nu urmaresc îndelungat, că pe cât sunt de folositori ca să opreasca pe loc un vier solitar prin atacurile lor temerare, pe atât sunt de stângaci când e vorba de o turmă, care nu se opreste ci goneste peste sapte hotare. Câinii ciobănesti sunt cuminti, au nasul destul de bun, însa dau glas cu zgârcenie, de cele mai multe ori le lipseste pasiunea vânătoarei, ei atacă mai mult dintr-un fel de ură atavică fată de fiară. Combinatiile de corcitură întind discutia pe un teren nesfârsit. (...) Câine bun e, deci, cel ce se potriveste cu metoda vânătorului. (...) Sunt câini care, fără să fie dresati, adoptă o metodă de vânătoare specială, si uneori surprinzător de inteligentă. Vânătorul care e cuminte nu se încăpătânează ,ci el e cel ce se... dresează dupa imaginatia câinelui său. A scoate din făgasul său un câine de mistreti e aproape fără putintă. Dresajul se limiteaza în a-l face să înteleagă că el vânează împreună cu omul. Restul îl dau firea, pasiunea si mintea câinelui.
Bălan mi-a răsturnat metoda de vânătoare. Mă laud că am înteles-o pe a lui destul de curând, si mi se pare că eu am înteles-o mai întâi. Vechiul lui stăpân avea o haită întreagă. Era Bălan vătaful haitei, însă tactica lui, personalitatea lui se pierdeau în holca gloatei. Căuta după cum stia el, găsea, lătra, pe urmă năvăleau ceilalti câini si copleseau ceea ce voia să facă Bălan. Însusirea care-l ridica pe Bălan deasupra celorlalti câini de mistreti de pe atunci era tocmai ceea pe care am amintit-o; hotărârea lui de a colabora strâns cu vânătorul. La câinii gonitori rareori iasă la iveală ca axă a lucrării lor aceasta vointă de colaborare. Copoiul, basetul (*tekelul), foxterrierul, chiar si spanielul scotocitor- pe cât putem noi întelege adâncurile vointei lor- nu-si călăuzesc faptele constient si voit spre scopul de a aduce vânatul în fata pustii. De altfel este si greu să ne imaginăm că un copoi, care merge la oarecare distantă pe urma vulpii, o poate îndrepta pe aceasta spre vânător cum îndrepti un vitel cu nuielusa de la spate. Bălan vâna cu mine, el se stia ajutorul stăpânului si îmbina constient ceea ce putea să îndeplinească numai el cu ceea ce era în măsură să facă numai vânătorul. Se poate că legatura aceasta strânsă între el si om să fi fost clădită din îndeletnicirile strămosilor lui, care alături de păcurari aveau o datorie a lor, îmbinată strâns cu cea a stăpânilor. Era altceva decât obisnuitul atasament al câinilor. Era o constientă îmbinare a actiunii celor două fiinte care întregesc către o tintă.
Care era metoda lui Bălan, dascăl al meu?
Mai întâi el căuta altfel decât cei mai multi câini. Nu o lua razna prin pădure; în zadar îi dădeam drumul din lant, Bălan nu se îndepărta prea mult. Venea dupa om, pipăia cu nasul urmele de pe potecă, mirosea crengile joase ale tufelor de lângă cale, se oprea si adulmeca lung cu botul în vânt. Câteodată, când mergeai cu el legat, se oprea si nu mai vroia să facă nici un pas. Atunci puteai fi încredintat că Bălan stie ceva. Uneori îl auzeai în marginea pădurii scâncind scurt si încet si pornea spre desime. Si atunci avea ceva în nas. Lui îi trebuia un capăt de fir, cât de firav, din pârtia pe unde au trecut noaptea mistretii. Dacă îl găsea, îl depăna, până ajungea la ghem. (...) Dacă s-ar fi înselat Bălan, sau dacă mistretii ar fi plecat din aretul acela, se întorcea îndata la stăpân. (...)
În haită Bălan era deci cel care găsea, iar pe ceilalti câini de obicei îi slobozeam din legatură numai dupa ce el dădea glas. Apoi vânătoarea se rostogolea în agitatiile luptei cu mistretii, în pornirile turmei ca din zăgazuri rupte de zăpor, în opriri îndepărtate, răsunând deasupra codrului împuscături rare. După ce începea corul câinilor, rolul lui Bălan era unul sters, rol de gloată.
Am avut norocul ca nu multă vreme după ce dobândisem pe Bălan să mă păcălească- fără voia lui- un prieten vânător. Îmi trimise vorbă printr-un argat că are mistreti în pădurile de lângă satul lui. Ca să nu fac drum lung, i-am propus să ne întâlnim într-un anume loc din pădure, fără să mai ocolesc mergând prin sat. Acolo m-a asteptat numai argatul cu câinii prietenului meu, care se îmbolnăvise. Câinii străini i-am trimis acasă. Nu vroiam să iau răspunderea lor. Am rămas singur, cu ajutorul meu si cu Bălan. La sfârsitul acelei zile lăudam norocul, care parcă trimise dinainte acea boală usoară pe capul camaradului si m-a făcut să-mi cunosc aievea câinele. (...)
A doua dimineată soarele ne-a găsit târziu, urcând prin zăpada ne-ncepută, drumul spre Dealul Furcilor. Căruta a ramas în vale, în ograda pădurarului Ilie. Am avut norocul să-l găsim acasă pe bătrân si să nu aibă vreo comandă de la mai marii lui. Pădurea ne-a primit în tăcerea ei si ne-a domolit pasii în pulbere de zăpadă. Îndată am fost în culme si, din arcul larg al drumului care tinea coama în jurul căldarei, vederea ne-a cuprins întinderea largă. (...)
- Asta-i veche! Mă lămuri pădurarul când m-am oprit lângă fagul care purta urmele frecăturii de nămol, scos din balta din mijlocul drumului.
Cercetă si Bălan, pipăind cu nasul coaja murluită si hotări si el că-i veche, pornind îndată după noi. Am luat noi seama si la urmele iepurilor si de snurul de urme întins al vulpii si ne-am bucurat de împunsăturile adânci ale picioarelor subtiri de căprioară. Bălan a trecut pe lângă ele dispretuindu-le. Apoi, tocmai când am ajuns pe culmea de dincolo, am dat de urma bună, cu unghiile mari si crăcănate, cu pintenii adânciti în zăpadă.
Ilie mi-a facut semn din cap si-mi zâmbi. Cunosteam noi stingherul ăsta si bănuiam câtiva plumbi străini în platosa lui. Urma era stropită cu bulgărasi de zăpadă, marginile ei se tăiau aspru si adânc, ceea ce însemna că sălbăticiunea trecuse pe aici nu demult, înspre dimineată. Bălan si-a înfundat botul în urmă, a mai cercetat una, a adulmecat vergile unei tufe de alun, si-a înăltat nasul, a tras aer în răsuflări scurte si a scâncit incet.
Pădurarul mi-a făcut alt semn si a pornit cu grabă. Stiam că are să se aseze la tiitoarea din saua dinspre Avas ; dacă s-ar întâmpla să scape vierul spre acolo va lua-o înspre pădurile care se întind departe, până în alt judet. Bălan m-a privit, s-a frământat o clipă în picioare, i-am spus o vorba din care a stiut că l-am înteles, si a intrat în desime încet, linistit, parcă ar fi plecat să hoinarească fără nici o tintă. A frunzărit cu pasi scurti, l-am auzit oprindu-se, apoi o vreme i-am auzit săriturile lungi, pe coastă la vale. Mi-am încărcat arma, am dezbrăcat bundita, tinând-o numai între umeri, mi-am îndesat căciula în cap si am strâns salul în jurul gulerului ridicat.
Tocmai în fundul căldării a răzbit lătratul. ,,Hau...hau...hau" , gros, rar, tăcând un răstimp, repetându-se uneori în repezeli. Am miscat din umeri lepădând din spate scurteica, instinctiv am pipăit în buzunarul din dreapta cartuşele de rezervă.
Oare rabdă vierul sau zbugheste? Un minut de cumpănă, două... glasul câinelui vine din acelasi loc, câteodată mai tare , câteodată mai înfundat, după cum se răsuceste în jurul mistretului. Câte odată trece în urlet prelungit. Tin arma subsuoară, cu tevile spre pământ si pornesc la vale, adunând îndată potloage de zăpadă în cap si pe umeri. La început păsesc fără grijă, tinând directia lătratului, apoi mă opresc tot mai adeseori ferit după vreo tufă, după câte un fag si cumpănesc distanta. Lătratul e linistit, dozat în răstimpuri. Parcă văd aievea scena. Vierul s-a ridicat din zăcătoarea lui, mânios că a fost tulburat. ,,Iar sunt aici blăstămatii ăstia de câini, care mă sâcâie? Mi-au dat pace o vreme, iar acu, trebuie să pornesc iarăsi la goană, cu ei după mine, asa de îngreunat de grăsime cum sunt? La deal, la vale ,la deal, la vale până nu mai răzbesc... Câti sunt?...Mai vin si altii?... E unul singur... Si pare fricos, nu îndrăzneste să se apropie..." Asa îmi închipui că s-ar gândi acum fiara. Nu porneste, un singur câine nu-i primejdie mare. Vierul se asează cu buturile înfundate într-o tufă, se reazimă în picioarele dinainte înfipte bine, tinteste câinele cu ochi mici si răi. Pufneste câteodată, bate din fălci, pocnind din colti. Pe marginea gurii au început să se facă clăbuci albi. Îsi pierde răbdarea, se repede spre câine, bate spre el din clestele coltilor, dar îndată se întoarce în cotlonul lui. ,,Uite cum a fugit îndată ce m-am miscat spre el! Ăsta n-are să mă încoltească!... Dar ce nesuferit e lătratul ăsta neîncetat! De ce mai stă aici si mă latră? Uite-l că sa culcat pe burtă, ia în gură zăpadă, ca să se răcorească... Când mă voi repezi odată la el!..."
Mă furisez din copac în copac, feresc cu grijă crengile, mă strecor pe sub cele care închid calea, dese. La fiecare popas ascuns ascult lătratul, închipuirea vrăjeste realitatea ce e ascunsă încă în fata ochilor, inima bate repezit, îndoiala se luptă cu nădejdea. Acum aud între lătrături si hârâitul încet al câinelui si pufnitul mânios al mistretului si pocniturile de otel ale coltilor... În desimea de colo trebuie că s-a înfundat si înfrunta pe Bălan. N-asi putea să pătrund acolo fără să mă simtă... Dar nici nu va trebui să pătrund.... Da acolo-i. Aud cum se răscoleste, se frâng găteje sub pasii lui, acuma s-a ridicat si a atacat după câine... Pe când da Bălan o lătrătură, eu mai fac câtiva pasi repeziti, cum îi faci când apropii cocosul de munte. De aici vederea e mai bunisoară si în jos, iar alături de mine fagii sunt rari, tufele lasă ochiuri bune.
Lătratul a tăcut. Aud pasi prin zăpadă si îl văd pe Bălan ivindu-se în vale. Ridic mâna ca să mă observe.
Îndată se răsuceste pe loc si năvăleste. Nu mai e, pare-se, acelasi câine. Ca si când deodată ar fi intrat în el diavolul. Se repede ca turbat, pârâie crengile pe unde trece, latră veninos, atacă, se suceste pe după pâlcul de tufe, atacă si din partea de dincolo. Aud cum se învârte porcul după el ca să-i facă fată, aud icniturile scurte cu care îl urmareste, fălcile bat acum des si aspru : fiara s-a ridicat la luptă.
În clipe de acestea, vânătorul deodată se îndepărtează de ziua de azi cu veacuri înapoi. Nimic din viata lui de vânător, obisnuită, nu se aseamănă cu drama care se desfăsoară acum si în care îsi are si el partea. Impresiile sunt prea puternice, agitatia e prea mare, decât să i se poată furisa un gând desprins de fapta pe care o trăieste. Pe urmă, lânga soba cămărutei lui prietenesti, va putea să facă asemănări cu goanele organizate, cu căutările la picior, chiar cu dibuirile anevoioase pe urmele cerbului care boncăluieste. Si i se vor părea toate searbede pe lângă învolburarea de luptă, declansarea de putere si de furie, în care s-a găsit, atacând în covrul lui un vier mare si înfuriat. Joacă atunci si cumpenele primejdiei, si înfruntarea acesteia trezeste de sub spuza vietii linistite hotărârile si dârzenia bărbătească. Aici nu e vorba să arunci un snop de alice sau un glont, bine îndreptat într-o tintă vie care nu bănuieste dusmanul, sau care are un singur gând: să scape cu fuga. Aici trebuie să învingi în luptă, iar potrivnicul e o namilă , aproape cât un bivol, pătit, siret, cu mânie purtată de muschi si tendoane ca otelul, cu arme care sfâsie adânc, cu iurese năpraznice care nu cunosc nici piedici nici oprire.
Câinele se retrage scâncind. Oare îl va fi atins? Îl zăresc o clipă, pată gălbuie prin surul tufelor si albul zăpezii. Nu e lovit ,atacă iarăsi. Porneste volbură în desime, o clipă mi se pare că zăresc negreată colo unde se zbat vârfurile tufelor... A izbucnit după câine... S-a retras. Pff! Pff! tâsneste prin nări namila a mânie, ca de sub supapa unui cazan.
De când durează oare această frământare? Când îsi va pierde mistretul răbdarea si va da iuresul pe care îl provoacă Bălan, cuminte, stiind năravul vierilor de pădure?
Deodată se zbat crengile si pocnesc în drumul năvalei. Bălan a zbughit din desime, o ia spre mine, pe coastă în sus. După el namila de vier.
De-a lungul spinării îmi fuge tremurând o scânteie de gheată, Poate e si un fir de groază în alcătuirea ei, nu o tăgăduiesc. Las'să mintă altii, care s-au văzut în fată cu un vier furios enorm, cu coada ridicată, repezind pe nări suluri de aburi fierbinti, între fălci cu spumă albă, cu urechile ciulite, în ochii mici si negrii cu toată nebunia furiei... Vine pe urma câinelui, în sărituri largi, cadentate în fiecare salt cu pufnituri de abur. Bălan s-a adunat de spate, si-a tras coada si abia aruncând o privire spre mine, ocoleste putin înspre stânga si o ia pe coasta în sus. Întruchipare de câine care s-a speriat si vrea să scape din fata dusmanului.
În atacul lui, mistretul a iesit în pădurea mai deschisă. Arma îl petrece, căutând locul bun. Acum a ajuns aproape la înăltimea unde stau, e aici la zece pasi... între fagii ăstia doi e zbor liber pentru glont... Spata? putin mai jos si mai spre coaste... Toate se încheagă în hotărâre si fapta de-o clipa si în aceasi clipă sparge bubuitura armei , încordarea.
Arma nu s-a coborât de la umăr. De-a lungul sinei am văzut cum si-a aruncat vierul râtul în sus, cum a îmbrâncit din picioarele din fată. Mai face un salt, două în puterea avântului si deodată se întoarce. Vine oare înspre mine? Să trag sau să păstrez glontul din stânga pentru clipa primejdiei celei mari?
Bălan acum e lângă vier. Pare că joacă în fata lui dansul furiilor. Pornesc la vale amândoi, volbură. Sina armei prinde limpede adâncitura de după ureche si vierul prăbusit ară cu r âtul prin zăpadă, brazdă adâncă. Se ridică în picioare nesigure si se afundă în desimea unde îsi avuse zăcătoarea. Două cartuse vii iau locul celor care îsi făcuseră datoria. Inutile. Din desime vine zvonul zbătăilor mortii... apoi Bălan nu mai latră ci-l aud hârâind, cum muscă în pielea groasă a dusmanului învins.
Asta era tactica lui Bălan când vânam cu el singur. Ea se desfăsura aproape fără gres când dădeam de vier stingher. La început abia îl lătra. Astepta să mă apropii, mă zărea, si apoi cu atacuri îndârjite si cu retrageri simulate întărâta fiara până ce vierul se hotărea la un atac adevărat, se repezea întins după câinele care îl conducea în felul acesta în apropierea mea si a pustii. Făcea această manevră cu o măiestrie pe care cu greu ai putea-o presupune la un animal. Era o însiruire de tinute si de actiuni. Când trebuia, Bălan era cuminte, se prefăcea fricos, apoi ataca rânzos când voia să întărâte; în sfârsit retragerea care scotea vierul la vedere era o mimica de teatru, care de multe ori mi-a vrăjit zâmbet în fata crispată de agitatie. Bălan atunci se aduna mic, alerga cu spatele zgârcit, cu coada între picioare, câine înfricat, care nu are alt gând decât să scape.
Pe această temă, variatiunile erau multe, după împrejurările locului si mai ales după firea mistretului. Ceea ce rămânea era senzatia puternică pe care o avea vânătorul care se găsea deodată în fata unui mistret pornit la atac si trebuia într-o clipă să dezlege soarta luptei cu un foc repezit.
Bălan a iesit teafăr din toate aceste bătălii. Odată a fost ciupit si el, dar nu era rană ceea ce si-o câstigase ci mai mult rusine pentru un câine de mistreti ales, cum era el. Dăduse peste un cârd întreg, scroafe cu popor de soldani. Si-a aplicat tactica, cea care se potrivea la vierii stingheri si s-a păcălit. Deodată a pornit la atac o scroafă bătrână si Bălan s-a pomenit coplesit de ciurda întreagă. L-a ajuns scroafa si l-a muscat de spate si apoi a trecut peste el întreg valul de scroafe, vieri si bârlinci. N-am să uit mutra pleostită a câinelui în clipa în care s-a văzut lăsat în urmă de ciurdă si poate că şi el a râs văzându-mă năucit, cu arma în mână, fără să fi apucat să trag măcar un foc.
Am vânat cu Bălan până a îmbătrânit. Vrerea si patima nu mai puteau să poarte în voia lor trupul slăbit. A început să mă muncească gândul amar al sfârsitului, pe care va trebui să îl dau acestui vrednic câine. As fi voit ca sfârsitul să fie milostiv, fără durere pentru el, fără întristarea despărtirii pentru mine. De la o vreme părea că lui Bălan i se schimbase si firea. N-a fost nicicând câine care să zburde si să arate prea multă veselie. Acum stătea însă ore întregi nemiscat, se ridica, mergea în jurul curtii, se oprea, părea că ascultă în depărtări. În unele nopti urla prelung si trist.
Am avut iarăsi noroc. Întamplarea a tras între mine si sfârsitul lui Bălan o perdea, după care pot să bănuiesc un apus senin si o stingere blândă.
Prin iunie aveam de gând să fac o săptămână la păstrăvi. Paznicul terenului de la înăltimi de brădet m-a vestit că prin apropierea sălasului de acolo se tine un mistret bun. Îi găseste des râmăturile si urmele. Am luat cu mine pe lângă undită si arma si l-am luat si pe Bălan. Vierul a rămas neîmpuscat. La întoarcere, în strâmtoarea defileului care leagă lumea de jos cu raiul de la înăltimile muntelui am întâlnit în fată o turmă de oi. Am oprit masina si oile au început să se strecoare prin locul strâmt dintre noi si prăpastie.
Bălan s-a ridicat, sprijinindu-se cu labele de usa masinii. A prins în nări mirosul acru al oilor, a ascultat behăitul mânzărilor si ceea ce răspundeau mieii. A tresărit când a auzit fiscăitul aspru al ciobanului din urmă. Când a trecut un câine lătos, zdrăngănind zgarda de la gât a sărit din masină si s-a apropiat de el cu prietenie. Apoi a urlat surd si scurt, ca un geamăt. Îsi aducea aminte.
- Ăsta-i câne de noi! glumi ciobanul, oprindu-se. Cum îl cheamă?
Mi-a trecut deodată prin minte un gând, pe care nu îl mai avusem.
- Vrei să v-il dau vouă? A crescut la oi si vezi ca îi e dragă turma.
-Io-l primesc, domnule, si-ti voi multumi dacă mi-l dai.
S-a mirat ciobanul că am îmbrătisat câinele si i-am grăit încet la ureche.
- Hai, Bălane, cu oile! Si flăcăul a suierat aspru printre dinti .
Am sărit în masină si am apăsat pedala fără să mai arunc ochii înapoi. După un cot al drumeagului, unde credeam că vuietul râului si depărtarea au mistuit uruitul masinii, am oprit. Am coborât si am asteptat. Apoi, după o vreme, m-am furisat înapoi, până de unde vedeam drum întins. Am ridicat la ochi binoclul, am găsit oile si pe Bălan. Rămasese în drum, înapoia turmei. Stătea nehotărât; privea lung după oi, privea lung pe râu în jos, unde dispărusem eu. L-am văzut pe ciobănas întorcându-se si cred că l-a chemat. Bălan a plecat, silind din picioarele bătrâne. Ciobanul l-a asteptat, l-a mângâiat pe cap si Bălan i s-a alăturat. Am văzut cum îsi înălta capul pe lângă piciorul flăcăului si acesta l-a mângâiat iarăsi.
Cred că a simtit si Bălan sfâsierea unei despărtiri fără întoarcere. Dar el păşea acum pe drumul vechi al destinului, pe care l-a regăsit, după ce rătăcise printre oameni si năravuri, care nu se potriveau cu ceea ce trase el din strămosii lui, câinii ciobănesti. A intrat din nou în lumea lui.
https://www.debellogetica.ro/literatura.html
Bălan
de Ionel Pop, din volumul Vânători, oameni şi câini, 1972
Pe Talpeş, câinele cel bun, mi-l tăiase un vier. Prevedeam că acesta avea să-i fie sfârsitul. Prea era aprig si îndrăznet, iar sângele lui pătimas îl făcea să-si piardă capul. Până la o vreme am crezut că dacă va avea norocul să nu fie prea adânci cele dintâi sfâsieri, are să prindă minte, anii îi vor domoli patima si îi vor aduce socoteala bună a câinilor pătiti. Dar asa a rămas până la capăt: vijelios, coplesit de pornire. Parcă i-ar fi fost rusine să bată de la depărtare, ferit. Folos mult am avut de pe urma lui, la câte un mistret mare oprit pe loc de atacurile lui nebunesti si gonitor bun înca era Talpes. Dar purtam în sân gheata să nu mai iasă viu din pădure, de câte ori îi dădeam drumul. Tăietura cea de pe urmă era una rea: îi sfâsiase burta de-a lungul si prin buzele ranei se vedeau măruntaiele sfârtecate. Camaradul nostru doctor, care avea în ranită uneltele trebuitoare pentru asemenea întâmplări, a dezinfectat, a cusut, a făcut ceea ce putea sa facă. Talpes a fost dus acasă în pătură. N-a mai văzut pădurea.
Numai vânătorii care au prins patima mistretilor stiu ce înseamnă să pierzi un câine bun. Ti se pare că ti s-au tăiat mâinile. Câinii buni de mistreti nu-s de vânzare, nici un vânător nu se îndură să se despartă de cel pe care-l are. Să crească un câine de mistreti poate doar acela care are o haită întreagă, cu care să-l învete si are putinta ca, din zece cu care se căzneste, să lapede nouă ca netrebnici si să aleagă unul, care s-a potrivit să fie bun. Asemenea vânători sunt putini si dacă nu îti sunt prieteni îti vor vinde pe unul din cei nouă.
Ca să ajungi la un câine de mistreti întradevăr de seamă trebuie să ai noroc. Si de data aceasta mie mi-a zâmbit norocul, pe neasteptate, asa cum are el obiceiul să facă.
Mi-a cerut asistenta de avocat un bogat exploatator de păduri, cu care vânasem de câteva ori si avea în haita lui câini de nădejde. S-a încurcat omul în laturile unei pricini foarte încâlcite si cu mari primejdii pentru el. La sfârsitul labirintului de proceduri, după ce am cârmuit norocos luntrea fragilă printre nenumăratele sirte, omul s-a văzut curat si luminat, gata să plătească orice onorar. Cum era să primesc eu bani de la un camarad de vânătoare, în casa căruia am fost găzduit si care mi-a prilejuit câteva zile bune în terenurile lui de vânătoare? Insistenta lui era sinceră, împotrivirea mea încăpătânată.
- Bine! Văd că nu răzbesc cu dumneata. Dar nu-mi vei face supărarea să refuzi un mic dar. O multumire de la mine.
După câteva zile, un argat al clientului meu, mi l-a adus pe BĂLAN.
Îl stiam din veste, chiar vânasem odată cu el. Darul era mare si pentru vânătorul care se lipsea de cel mai bun câine pe care îl avea si pentru vânătorul care dobândea, căzut ca din cer, înlocuitor al bietului Talpes. Oricât de mare era darul, l-am primit cu plăcere, după cum eram încredintat că mi-a si fost trimis bucuros.
Bălan era un câine ciobănesc. Mare, vânjos, cu păr lăţos. Numele cred că si-l trăgea din culoarea albă-gălbinie a părului. Negru pe el nu avea decât nasul si cei doi ochi linistiti si inteligenti. Scrisoarea care-l însotea cuprindea si un fel de pedigree, desi neînregistrat la vreo asociatie de chinofili.
Cel dintâi stăpân al lui a fost Artimon Vădan, oier, care îsi avea asezarea într-un sat din muntii Cugirului. Cătelul crescuse pe lângă turma de oi, în rosturile aspre ale muntelui si în cele pe care le mostenise din neam în neam. A purtat el câtiva ani bunicei în jurul gâtului zgarda cu piroane ascutite si a bătut multe războaie cu lupii si cu ursii. Într-o toamnă, după ce turma coborîse de la înăltimile cele mari, trecu pe lângă casa lui Artimon, o ceată de vânători necăjiti. Însângeraseră un vier mistret si nu l-au mai putut prinde. Acum grăbeau spre cărutele din sat, ca să apuce trenul. Mâine va mai căuta paznicul care va nopta aici la Artimon Vădan. A doua zi, cei doi oameni au dus cu ei si pe Bălan, de ajutor. L-au pus pe urmă, dus de lant, si au descâlcit dâra, pâna unde au gasit vierul beteag, înfundat cu spatele în niste huci încâlciti. Scăpat din legătură, câinele s-a năpustit asupra namilei, a văzut-o prăvălindu-se după buhnitura pustii si a simtit dulceata sângelui cald. A înteles că mistretul e urmărit de stăpân, că omul îl răpune cu arma si că el, câinele, îsi are partea de muncă si de răsplată.
Cei doi munteni au mai iesit cu Bălan la desimile în care se tineau porcii sălbatici, iar câinele din fiecare vânătoare si din fiecare mistret ucis a scos învătătură si plăcere. Au împuscat înaintea lui si vânătorii de la oras si s-a dus vestea. Slujba lui de pe lângă oi era depeacum de a doua mână, pe rând n-a mai fost câine de stână, ci câine de mistreti.
Nu stiu cum a ajuns în stăpânirea fostului meu client. La el a ajuns câine gata învătat si mestesugul lui doar că s-a mai rafinat si s-a mai poleit. La mine a sosit, la răbojul lui cu peste patruzeci de victime. Se întelege si din aceasta că pe atunci Bălan nu mai era câine tânăr si aceasta a fost singura greseală pe care i-am găsit-o.
Sunt unele teme sortite să rămână neîncetat pe ordinea de zi a discutiilor dintre vânători. (...) O asemenea tema între vânători e rasa cea mai potrivită, pentru a alege din ea câini de mistreti. (...) Copoilor l-i se impută ca gonesc mistretul, fără a se stradui să-l opreasca în loc. Am vazut foxterrieri, în fata cărora au fost împuscati multi mistreti. Se spune că au greseala nasului mai slab, că nu urmaresc îndelungat, că pe cât sunt de folositori ca să opreasca pe loc un vier solitar prin atacurile lor temerare, pe atât sunt de stângaci când e vorba de o turmă, care nu se opreste ci goneste peste sapte hotare. Câinii ciobănesti sunt cuminti, au nasul destul de bun, însa dau glas cu zgârcenie, de cele mai multe ori le lipseste pasiunea vânătoarei, ei atacă mai mult dintr-un fel de ură atavică fată de fiară. Combinatiile de corcitură întind discutia pe un teren nesfârsit. (...) Câine bun e, deci, cel ce se potriveste cu metoda vânătorului. (...) Sunt câini care, fără să fie dresati, adoptă o metodă de vânătoare specială, si uneori surprinzător de inteligentă. Vânătorul care e cuminte nu se încăpătânează ,ci el e cel ce se... dresează dupa imaginatia câinelui său. A scoate din făgasul său un câine de mistreti e aproape fără putintă. Dresajul se limiteaza în a-l face să înteleagă că el vânează împreună cu omul. Restul îl dau firea, pasiunea si mintea câinelui.
Bălan mi-a răsturnat metoda de vânătoare. Mă laud că am înteles-o pe a lui destul de curând, si mi se pare că eu am înteles-o mai întâi. Vechiul lui stăpân avea o haită întreagă. Era Bălan vătaful haitei, însă tactica lui, personalitatea lui se pierdeau în holca gloatei. Căuta după cum stia el, găsea, lătra, pe urmă năvăleau ceilalti câini si copleseau ceea ce voia să facă Bălan. Însusirea care-l ridica pe Bălan deasupra celorlalti câini de mistreti de pe atunci era tocmai ceea pe care am amintit-o; hotărârea lui de a colabora strâns cu vânătorul. La câinii gonitori rareori iasă la iveală ca axă a lucrării lor aceasta vointă de colaborare. Copoiul, basetul (*tekelul), foxterrierul, chiar si spanielul scotocitor- pe cât putem noi întelege adâncurile vointei lor- nu-si călăuzesc faptele constient si voit spre scopul de a aduce vânatul în fata pustii. De altfel este si greu să ne imaginăm că un copoi, care merge la oarecare distantă pe urma vulpii, o poate îndrepta pe aceasta spre vânător cum îndrepti un vitel cu nuielusa de la spate. Bălan vâna cu mine, el se stia ajutorul stăpânului si îmbina constient ceea ce putea să îndeplinească numai el cu ceea ce era în măsură să facă numai vânătorul. Se poate că legatura aceasta strânsă între el si om să fi fost clădită din îndeletnicirile strămosilor lui, care alături de păcurari aveau o datorie a lor, îmbinată strâns cu cea a stăpânilor. Era altceva decât obisnuitul atasament al câinilor. Era o constientă îmbinare a actiunii celor două fiinte care întregesc către o tintă.
Care era metoda lui Bălan, dascăl al meu?
Mai întâi el căuta altfel decât cei mai multi câini. Nu o lua razna prin pădure; în zadar îi dădeam drumul din lant, Bălan nu se îndepărta prea mult. Venea dupa om, pipăia cu nasul urmele de pe potecă, mirosea crengile joase ale tufelor de lângă cale, se oprea si adulmeca lung cu botul în vânt. Câteodată, când mergeai cu el legat, se oprea si nu mai vroia să facă nici un pas. Atunci puteai fi încredintat că Bălan stie ceva. Uneori îl auzeai în marginea pădurii scâncind scurt si încet si pornea spre desime. Si atunci avea ceva în nas. Lui îi trebuia un capăt de fir, cât de firav, din pârtia pe unde au trecut noaptea mistretii. Dacă îl găsea, îl depăna, până ajungea la ghem. (...) Dacă s-ar fi înselat Bălan, sau dacă mistretii ar fi plecat din aretul acela, se întorcea îndata la stăpân. (...)
În haită Bălan era deci cel care găsea, iar pe ceilalti câini de obicei îi slobozeam din legatură numai dupa ce el dădea glas. Apoi vânătoarea se rostogolea în agitatiile luptei cu mistretii, în pornirile turmei ca din zăgazuri rupte de zăpor, în opriri îndepărtate, răsunând deasupra codrului împuscături rare. După ce începea corul câinilor, rolul lui Bălan era unul sters, rol de gloată.
Am avut norocul ca nu multă vreme după ce dobândisem pe Bălan să mă păcălească- fără voia lui- un prieten vânător. Îmi trimise vorbă printr-un argat că are mistreti în pădurile de lângă satul lui. Ca să nu fac drum lung, i-am propus să ne întâlnim într-un anume loc din pădure, fără să mai ocolesc mergând prin sat. Acolo m-a asteptat numai argatul cu câinii prietenului meu, care se îmbolnăvise. Câinii străini i-am trimis acasă. Nu vroiam să iau răspunderea lor. Am rămas singur, cu ajutorul meu si cu Bălan. La sfârsitul acelei zile lăudam norocul, care parcă trimise dinainte acea boală usoară pe capul camaradului si m-a făcut să-mi cunosc aievea câinele. (...)
A doua dimineată soarele ne-a găsit târziu, urcând prin zăpada ne-ncepută, drumul spre Dealul Furcilor. Căruta a ramas în vale, în ograda pădurarului Ilie. Am avut norocul să-l găsim acasă pe bătrân si să nu aibă vreo comandă de la mai marii lui. Pădurea ne-a primit în tăcerea ei si ne-a domolit pasii în pulbere de zăpadă. Îndată am fost în culme si, din arcul larg al drumului care tinea coama în jurul căldarei, vederea ne-a cuprins întinderea largă. (...)
- Asta-i veche! Mă lămuri pădurarul când m-am oprit lângă fagul care purta urmele frecăturii de nămol, scos din balta din mijlocul drumului.
Cercetă si Bălan, pipăind cu nasul coaja murluită si hotări si el că-i veche, pornind îndată după noi. Am luat noi seama si la urmele iepurilor si de snurul de urme întins al vulpii si ne-am bucurat de împunsăturile adânci ale picioarelor subtiri de căprioară. Bălan a trecut pe lângă ele dispretuindu-le. Apoi, tocmai când am ajuns pe culmea de dincolo, am dat de urma bună, cu unghiile mari si crăcănate, cu pintenii adânciti în zăpadă.
Ilie mi-a facut semn din cap si-mi zâmbi. Cunosteam noi stingherul ăsta si bănuiam câtiva plumbi străini în platosa lui. Urma era stropită cu bulgărasi de zăpadă, marginile ei se tăiau aspru si adânc, ceea ce însemna că sălbăticiunea trecuse pe aici nu demult, înspre dimineată. Bălan si-a înfundat botul în urmă, a mai cercetat una, a adulmecat vergile unei tufe de alun, si-a înăltat nasul, a tras aer în răsuflări scurte si a scâncit incet.
Pădurarul mi-a făcut alt semn si a pornit cu grabă. Stiam că are să se aseze la tiitoarea din saua dinspre Avas ; dacă s-ar întâmpla să scape vierul spre acolo va lua-o înspre pădurile care se întind departe, până în alt judet. Bălan m-a privit, s-a frământat o clipă în picioare, i-am spus o vorba din care a stiut că l-am înteles, si a intrat în desime încet, linistit, parcă ar fi plecat să hoinarească fără nici o tintă. A frunzărit cu pasi scurti, l-am auzit oprindu-se, apoi o vreme i-am auzit săriturile lungi, pe coastă la vale. Mi-am încărcat arma, am dezbrăcat bundita, tinând-o numai între umeri, mi-am îndesat căciula în cap si am strâns salul în jurul gulerului ridicat.
Tocmai în fundul căldării a răzbit lătratul. ,,Hau...hau...hau" , gros, rar, tăcând un răstimp, repetându-se uneori în repezeli. Am miscat din umeri lepădând din spate scurteica, instinctiv am pipăit în buzunarul din dreapta cartuşele de rezervă.
Oare rabdă vierul sau zbugheste? Un minut de cumpănă, două... glasul câinelui vine din acelasi loc, câteodată mai tare , câteodată mai înfundat, după cum se răsuceste în jurul mistretului. Câte odată trece în urlet prelungit. Tin arma subsuoară, cu tevile spre pământ si pornesc la vale, adunând îndată potloage de zăpadă în cap si pe umeri. La început păsesc fără grijă, tinând directia lătratului, apoi mă opresc tot mai adeseori ferit după vreo tufă, după câte un fag si cumpănesc distanta. Lătratul e linistit, dozat în răstimpuri. Parcă văd aievea scena. Vierul s-a ridicat din zăcătoarea lui, mânios că a fost tulburat. ,,Iar sunt aici blăstămatii ăstia de câini, care mă sâcâie? Mi-au dat pace o vreme, iar acu, trebuie să pornesc iarăsi la goană, cu ei după mine, asa de îngreunat de grăsime cum sunt? La deal, la vale ,la deal, la vale până nu mai răzbesc... Câti sunt?...Mai vin si altii?... E unul singur... Si pare fricos, nu îndrăzneste să se apropie..." Asa îmi închipui că s-ar gândi acum fiara. Nu porneste, un singur câine nu-i primejdie mare. Vierul se asează cu buturile înfundate într-o tufă, se reazimă în picioarele dinainte înfipte bine, tinteste câinele cu ochi mici si răi. Pufneste câteodată, bate din fălci, pocnind din colti. Pe marginea gurii au început să se facă clăbuci albi. Îsi pierde răbdarea, se repede spre câine, bate spre el din clestele coltilor, dar îndată se întoarce în cotlonul lui. ,,Uite cum a fugit îndată ce m-am miscat spre el! Ăsta n-are să mă încoltească!... Dar ce nesuferit e lătratul ăsta neîncetat! De ce mai stă aici si mă latră? Uite-l că sa culcat pe burtă, ia în gură zăpadă, ca să se răcorească... Când mă voi repezi odată la el!..."
Mă furisez din copac în copac, feresc cu grijă crengile, mă strecor pe sub cele care închid calea, dese. La fiecare popas ascuns ascult lătratul, închipuirea vrăjeste realitatea ce e ascunsă încă în fata ochilor, inima bate repezit, îndoiala se luptă cu nădejdea. Acum aud între lătrături si hârâitul încet al câinelui si pufnitul mânios al mistretului si pocniturile de otel ale coltilor... În desimea de colo trebuie că s-a înfundat si înfrunta pe Bălan. N-asi putea să pătrund acolo fără să mă simtă... Dar nici nu va trebui să pătrund.... Da acolo-i. Aud cum se răscoleste, se frâng găteje sub pasii lui, acuma s-a ridicat si a atacat după câine... Pe când da Bălan o lătrătură, eu mai fac câtiva pasi repeziti, cum îi faci când apropii cocosul de munte. De aici vederea e mai bunisoară si în jos, iar alături de mine fagii sunt rari, tufele lasă ochiuri bune.
Lătratul a tăcut. Aud pasi prin zăpadă si îl văd pe Bălan ivindu-se în vale. Ridic mâna ca să mă observe.
Îndată se răsuceste pe loc si năvăleste. Nu mai e, pare-se, acelasi câine. Ca si când deodată ar fi intrat în el diavolul. Se repede ca turbat, pârâie crengile pe unde trece, latră veninos, atacă, se suceste pe după pâlcul de tufe, atacă si din partea de dincolo. Aud cum se învârte porcul după el ca să-i facă fată, aud icniturile scurte cu care îl urmareste, fălcile bat acum des si aspru : fiara s-a ridicat la luptă.
În clipe de acestea, vânătorul deodată se îndepărtează de ziua de azi cu veacuri înapoi. Nimic din viata lui de vânător, obisnuită, nu se aseamănă cu drama care se desfăsoară acum si în care îsi are si el partea. Impresiile sunt prea puternice, agitatia e prea mare, decât să i se poată furisa un gând desprins de fapta pe care o trăieste. Pe urmă, lânga soba cămărutei lui prietenesti, va putea să facă asemănări cu goanele organizate, cu căutările la picior, chiar cu dibuirile anevoioase pe urmele cerbului care boncăluieste. Si i se vor părea toate searbede pe lângă învolburarea de luptă, declansarea de putere si de furie, în care s-a găsit, atacând în covrul lui un vier mare si înfuriat. Joacă atunci si cumpenele primejdiei, si înfruntarea acesteia trezeste de sub spuza vietii linistite hotărârile si dârzenia bărbătească. Aici nu e vorba să arunci un snop de alice sau un glont, bine îndreptat într-o tintă vie care nu bănuieste dusmanul, sau care are un singur gând: să scape cu fuga. Aici trebuie să învingi în luptă, iar potrivnicul e o namilă , aproape cât un bivol, pătit, siret, cu mânie purtată de muschi si tendoane ca otelul, cu arme care sfâsie adânc, cu iurese năpraznice care nu cunosc nici piedici nici oprire.
Câinele se retrage scâncind. Oare îl va fi atins? Îl zăresc o clipă, pată gălbuie prin surul tufelor si albul zăpezii. Nu e lovit ,atacă iarăsi. Porneste volbură în desime, o clipă mi se pare că zăresc negreată colo unde se zbat vârfurile tufelor... A izbucnit după câine... S-a retras. Pff! Pff! tâsneste prin nări namila a mânie, ca de sub supapa unui cazan.
De când durează oare această frământare? Când îsi va pierde mistretul răbdarea si va da iuresul pe care îl provoacă Bălan, cuminte, stiind năravul vierilor de pădure?
Deodată se zbat crengile si pocnesc în drumul năvalei. Bălan a zbughit din desime, o ia spre mine, pe coastă în sus. După el namila de vier.
De-a lungul spinării îmi fuge tremurând o scânteie de gheată, Poate e si un fir de groază în alcătuirea ei, nu o tăgăduiesc. Las'să mintă altii, care s-au văzut în fată cu un vier furios enorm, cu coada ridicată, repezind pe nări suluri de aburi fierbinti, între fălci cu spumă albă, cu urechile ciulite, în ochii mici si negrii cu toată nebunia furiei... Vine pe urma câinelui, în sărituri largi, cadentate în fiecare salt cu pufnituri de abur. Bălan s-a adunat de spate, si-a tras coada si abia aruncând o privire spre mine, ocoleste putin înspre stânga si o ia pe coasta în sus. Întruchipare de câine care s-a speriat si vrea să scape din fata dusmanului.
În atacul lui, mistretul a iesit în pădurea mai deschisă. Arma îl petrece, căutând locul bun. Acum a ajuns aproape la înăltimea unde stau, e aici la zece pasi... între fagii ăstia doi e zbor liber pentru glont... Spata? putin mai jos si mai spre coaste... Toate se încheagă în hotărâre si fapta de-o clipa si în aceasi clipă sparge bubuitura armei , încordarea.
Arma nu s-a coborât de la umăr. De-a lungul sinei am văzut cum si-a aruncat vierul râtul în sus, cum a îmbrâncit din picioarele din fată. Mai face un salt, două în puterea avântului si deodată se întoarce. Vine oare înspre mine? Să trag sau să păstrez glontul din stânga pentru clipa primejdiei celei mari?
Bălan acum e lângă vier. Pare că joacă în fata lui dansul furiilor. Pornesc la vale amândoi, volbură. Sina armei prinde limpede adâncitura de după ureche si vierul prăbusit ară cu r âtul prin zăpadă, brazdă adâncă. Se ridică în picioare nesigure si se afundă în desimea unde îsi avuse zăcătoarea. Două cartuse vii iau locul celor care îsi făcuseră datoria. Inutile. Din desime vine zvonul zbătăilor mortii... apoi Bălan nu mai latră ci-l aud hârâind, cum muscă în pielea groasă a dusmanului învins.
Asta era tactica lui Bălan când vânam cu el singur. Ea se desfăsura aproape fără gres când dădeam de vier stingher. La început abia îl lătra. Astepta să mă apropii, mă zărea, si apoi cu atacuri îndârjite si cu retrageri simulate întărâta fiara până ce vierul se hotărea la un atac adevărat, se repezea întins după câinele care îl conducea în felul acesta în apropierea mea si a pustii. Făcea această manevră cu o măiestrie pe care cu greu ai putea-o presupune la un animal. Era o însiruire de tinute si de actiuni. Când trebuia, Bălan era cuminte, se prefăcea fricos, apoi ataca rânzos când voia să întărâte; în sfârsit retragerea care scotea vierul la vedere era o mimica de teatru, care de multe ori mi-a vrăjit zâmbet în fata crispată de agitatie. Bălan atunci se aduna mic, alerga cu spatele zgârcit, cu coada între picioare, câine înfricat, care nu are alt gând decât să scape.
Pe această temă, variatiunile erau multe, după împrejurările locului si mai ales după firea mistretului. Ceea ce rămânea era senzatia puternică pe care o avea vânătorul care se găsea deodată în fata unui mistret pornit la atac si trebuia într-o clipă să dezlege soarta luptei cu un foc repezit.
Bălan a iesit teafăr din toate aceste bătălii. Odată a fost ciupit si el, dar nu era rană ceea ce si-o câstigase ci mai mult rusine pentru un câine de mistreti ales, cum era el. Dăduse peste un cârd întreg, scroafe cu popor de soldani. Si-a aplicat tactica, cea care se potrivea la vierii stingheri si s-a păcălit. Deodată a pornit la atac o scroafă bătrână si Bălan s-a pomenit coplesit de ciurda întreagă. L-a ajuns scroafa si l-a muscat de spate si apoi a trecut peste el întreg valul de scroafe, vieri si bârlinci. N-am să uit mutra pleostită a câinelui în clipa în care s-a văzut lăsat în urmă de ciurdă si poate că şi el a râs văzându-mă năucit, cu arma în mână, fără să fi apucat să trag măcar un foc.
Am vânat cu Bălan până a îmbătrânit. Vrerea si patima nu mai puteau să poarte în voia lor trupul slăbit. A început să mă muncească gândul amar al sfârsitului, pe care va trebui să îl dau acestui vrednic câine. As fi voit ca sfârsitul să fie milostiv, fără durere pentru el, fără întristarea despărtirii pentru mine. De la o vreme părea că lui Bălan i se schimbase si firea. N-a fost nicicând câine care să zburde si să arate prea multă veselie. Acum stătea însă ore întregi nemiscat, se ridica, mergea în jurul curtii, se oprea, părea că ascultă în depărtări. În unele nopti urla prelung si trist.
Am avut iarăsi noroc. Întamplarea a tras între mine si sfârsitul lui Bălan o perdea, după care pot să bănuiesc un apus senin si o stingere blândă.
Prin iunie aveam de gând să fac o săptămână la păstrăvi. Paznicul terenului de la înăltimi de brădet m-a vestit că prin apropierea sălasului de acolo se tine un mistret bun. Îi găseste des râmăturile si urmele. Am luat cu mine pe lângă undită si arma si l-am luat si pe Bălan. Vierul a rămas neîmpuscat. La întoarcere, în strâmtoarea defileului care leagă lumea de jos cu raiul de la înăltimile muntelui am întâlnit în fată o turmă de oi. Am oprit masina si oile au început să se strecoare prin locul strâmt dintre noi si prăpastie.
Bălan s-a ridicat, sprijinindu-se cu labele de usa masinii. A prins în nări mirosul acru al oilor, a ascultat behăitul mânzărilor si ceea ce răspundeau mieii. A tresărit când a auzit fiscăitul aspru al ciobanului din urmă. Când a trecut un câine lătos, zdrăngănind zgarda de la gât a sărit din masină si s-a apropiat de el cu prietenie. Apoi a urlat surd si scurt, ca un geamăt. Îsi aducea aminte.
- Ăsta-i câne de noi! glumi ciobanul, oprindu-se. Cum îl cheamă?
Mi-a trecut deodată prin minte un gând, pe care nu îl mai avusem.
- Vrei să v-il dau vouă? A crescut la oi si vezi ca îi e dragă turma.
-Io-l primesc, domnule, si-ti voi multumi dacă mi-l dai.
S-a mirat ciobanul că am îmbrătisat câinele si i-am grăit încet la ureche.
- Hai, Bălane, cu oile! Si flăcăul a suierat aspru printre dinti .
Am sărit în masină si am apăsat pedala fără să mai arunc ochii înapoi. După un cot al drumeagului, unde credeam că vuietul râului si depărtarea au mistuit uruitul masinii, am oprit. Am coborât si am asteptat. Apoi, după o vreme, m-am furisat înapoi, până de unde vedeam drum întins. Am ridicat la ochi binoclul, am găsit oile si pe Bălan. Rămasese în drum, înapoia turmei. Stătea nehotărât; privea lung după oi, privea lung pe râu în jos, unde dispărusem eu. L-am văzut pe ciobănas întorcându-se si cred că l-a chemat. Bălan a plecat, silind din picioarele bătrâne. Ciobanul l-a asteptat, l-a mângâiat pe cap si Bălan i s-a alăturat. Am văzut cum îsi înălta capul pe lângă piciorul flăcăului si acesta l-a mângâiat iarăsi.
Cred că a simtit si Bălan sfâsierea unei despărtiri fără întoarcere. Dar el păşea acum pe drumul vechi al destinului, pe care l-a regăsit, după ce rătăcise printre oameni si năravuri, care nu se potriveau cu ceea ce trase el din strămosii lui, câinii ciobănesti. A intrat din nou în lumea lui.
https://www.debellogetica.ro/literatura.html
-
cristidami
- Posts: 111
- Joined: Tue Sep 11, 2012 10:25 am
În „Buletin documentar”, nunărul 5 din 1979, Bucureşti, editat de Asociaţia Chinologică Română, sunt redate câteva mărturii despre ciobăneştii româneşti ale unor oamnei ce au venit cu astfel de câini la concursul „Cel mai frumos câine ciobănesc românesc” din cadrul „expoziţiei republicane Canis ’79” din Bucureşti:
Soceanu Nicolae, din comuna Lereşti, judeţul Argeş, despre baracul său Haiduc:
„- Cum ziceaţi că numiţi dumneavoastră la Lereşti, aceşti câini mustăcioşi?
- Mocăneşti.
- De ce, mă rog?
- Sunt aduşi de ciobanii de dincolo de munte.
- E adevărată povestea aia cu băiatul accidentat şi biletul trimis prin Haiduc la refugiul de pe Iezer după ajutor?
- Da, este adevărată, s-a întâmplat acum doi ani, umblăm foarte des pe munte cu el şi cunoaşte toate cărările. E câine foarte isteţ.”
Radu Ion, medic veterinar din Poiana Sibiului, venit la expoziţie cu câinele Haiduc.
„- Cum caracterizaţi dumneavoastră acest câine?
- Baracul, sau băracul cum îl numesc ciobanii la noi, este folosit pentru paza turmei împotriva ursului şi lupului. Este foarte curajos, învaţă uşor, cu omul nu are nicio problemă. Vedeţi cum umblă liber printre atâţia oameni şi câini? Este în aparenţă foarte blând. Să-l vedeţi însă ce fioros e când ia urma unui răpitor, se luptă cu el până la moarte cu o tenacitate de nedescris.
- Vă trageţi dintr-o familie de oieri şi activitatea v-o desfăşuraţi în satul natal, printre oieri. Sunt sigur că aţi remarcat criteriile după care sunt selecţionaţi aceşti câini ciobăneşti?
- Selecţia reproducătorilor se face după aptitudinile câinelui, după felul în care îşi face serviciul şi dacă este curajos. Important este să nu aibe năravul de a rupe oi, căci există şi astfel de câini care atacă oile dar fug din calea ursului. Trebuie să fac remarca că s-a încercat încrucişarea baracului cu ciobănescul german, dar s-a constatat cădescendenţii dezvoltă agresivitate faţă de oi.
- Un alt principiu de selecţie este calitatea femelelor de a produce descendenţi cu aptitudini corespunzătoare. Acestea sunt cunoscute printre oieri şi au o valoare cel puţin tot atât de mare ca şi un dog german sau un saint-bernard.
- Consideraţi că dacă nu se iau măsuri, câinii aceştia autohtoni dispar încetul cu încetul din cauza unor repetate infuzii în populaţia canină autohtonă a altor rase, din cauza procesului de urbanizare a satelor noastre?
- Desigur, aceasta este principala cauză care a dus la diminuarea populaţiei canine autohtone, existând tendinţa, în special în rândul tinerii generaţii, de a-şi înfrumuseţa gospodăria cu un câine de rasă adus de la oraş. De aceea vă felicit pentru strădania de a arăta acestor oameni că ciobănescul nostru are o valoare reală, că este considerat câine de rasă.”
https://www.animale.ro/forum/showthread. ... ti!/page87
Soceanu Nicolae, din comuna Lereşti, judeţul Argeş, despre baracul său Haiduc:
„- Cum ziceaţi că numiţi dumneavoastră la Lereşti, aceşti câini mustăcioşi?
- Mocăneşti.
- De ce, mă rog?
- Sunt aduşi de ciobanii de dincolo de munte.
- E adevărată povestea aia cu băiatul accidentat şi biletul trimis prin Haiduc la refugiul de pe Iezer după ajutor?
- Da, este adevărată, s-a întâmplat acum doi ani, umblăm foarte des pe munte cu el şi cunoaşte toate cărările. E câine foarte isteţ.”
Radu Ion, medic veterinar din Poiana Sibiului, venit la expoziţie cu câinele Haiduc.
„- Cum caracterizaţi dumneavoastră acest câine?
- Baracul, sau băracul cum îl numesc ciobanii la noi, este folosit pentru paza turmei împotriva ursului şi lupului. Este foarte curajos, învaţă uşor, cu omul nu are nicio problemă. Vedeţi cum umblă liber printre atâţia oameni şi câini? Este în aparenţă foarte blând. Să-l vedeţi însă ce fioros e când ia urma unui răpitor, se luptă cu el până la moarte cu o tenacitate de nedescris.
- Vă trageţi dintr-o familie de oieri şi activitatea v-o desfăşuraţi în satul natal, printre oieri. Sunt sigur că aţi remarcat criteriile după care sunt selecţionaţi aceşti câini ciobăneşti?
- Selecţia reproducătorilor se face după aptitudinile câinelui, după felul în care îşi face serviciul şi dacă este curajos. Important este să nu aibe năravul de a rupe oi, căci există şi astfel de câini care atacă oile dar fug din calea ursului. Trebuie să fac remarca că s-a încercat încrucişarea baracului cu ciobănescul german, dar s-a constatat cădescendenţii dezvoltă agresivitate faţă de oi.
- Un alt principiu de selecţie este calitatea femelelor de a produce descendenţi cu aptitudini corespunzătoare. Acestea sunt cunoscute printre oieri şi au o valoare cel puţin tot atât de mare ca şi un dog german sau un saint-bernard.
- Consideraţi că dacă nu se iau măsuri, câinii aceştia autohtoni dispar încetul cu încetul din cauza unor repetate infuzii în populaţia canină autohtonă a altor rase, din cauza procesului de urbanizare a satelor noastre?
- Desigur, aceasta este principala cauză care a dus la diminuarea populaţiei canine autohtone, existând tendinţa, în special în rândul tinerii generaţii, de a-şi înfrumuseţa gospodăria cu un câine de rasă adus de la oraş. De aceea vă felicit pentru strădania de a arăta acestor oameni că ciobănescul nostru are o valoare reală, că este considerat câine de rasă.”
https://www.animale.ro/forum/showthread. ... ti!/page87
-
cristidami
- Posts: 111
- Joined: Tue Sep 11, 2012 10:25 am
O frumoasă povestire despre un mioritic avem de la scriitorul Vasile Voiculescu. E vorba despre ciobănescul pe
care-l ştim şi-l preţuim: credincios, util, frumos.
Ciobănilă
de Vasile Voiculescu, 1957
Bolea dus, cu arsuri, trântit în nişte paie sub şopron: părea mort. Doar coşul pieptului i se mişca, slab, a răsuflare, şi pielea i se înfiora scuturată de friguri, când creştinul care venea uneori să-l vadă îi turna o oală cu apă rece în cap.
După câteva zile de nesimţire s-a trezit din noaptea zăcerii, a deschis ochii şi a dat să se scoale. Dar mişcarea asăvârşit-o mai mult în gând; trupul nu l-a ascultat: i-a bâţâit numai un picior, i s-a rânjit o buză şi a icnit o spumă verzuie... Istovit, s-a culcat tot în gând, la loc, în bezna creierului oblonit. Somnul însă i-a fost de aici înainte mai liniştit, fărăspasme, dând pas întremărilor lăuntrice să urce din adâncuri. Pe urmă s-a deşteptat întreg şi de-a binelea. A încordat grumazul dezţepenit, şi gâtul ascultător i-a înălţat capul de pe pământ, cât ochii să poată privi împrejur. Mai târziu picioarele nu s-au mai fleşcăit sub el, ci l-au ridicat şi l-au ţinut în sus. Bucuros, omul care-l priveghea i-a pus dinainte o strachină cu lapte şi o felie de mămăligă. El întâi le-a mirosit: izullor i-a înviorat nările şi i-a chemat, ca dintr-o depărtare neagră, şovăitoare aduceri-aminte... A limpit cu răgazuri laptele, care abia se ducea, cu noduri şi zăbave... Plecat apoi asupra mămăligii, a dat numai din coadă la ea, s-a tras înapoi şi iar s-a trântit... Aşa a mâncat din mâna omului şi a adormit adânc alte zile, până s-a sculat deplin sănătos, cum fusese mai înainte... mare, voinic şi flocos, câine ciobănesc alb, coborât de la stână, de-a dreptul din munte. Atunci omul 1-a strigat poruncitor pe numele ce-i lăsase păstorii, când l-au tras aproape mort din dăsaga de pe spatele măgarului şi i-l daseră în primire.
- Samson, vin aici... Dulăul nu 1-a cunoscut însă de stăpân, glasul nu i-a mers deloc la inimă şi nu s-a clintit. A mişcat uşurel moţul cozii şi i-a zâmbit oleacă, trist, din priviri. Astfel, de la început s-a pus o rece depărtare lăuntrică între om şi animal, care s-a tălmăcit numaidecât într-o plecare a câinelui spre poartă. Omul a alergat după el, 1-a ajuns; cu oarecare sfială, 1-a mângâiat pe cap, la rădăcina urechilor, i-a petrecut pe nesimţite cureaua cu lanţ pe după gât, l-a adus cu vorbe bune înapoi şi 1-a legat de un stâlp al şopronului unde zăcuse. I-a pus în faţă bucate, pe plac: câinele n-a vrut să mai mănânce...
- Dă-i drumul să se ducă, dacă aşa îi este voia, după turma lui, îi zicea nevasta gospodarului. Ăştia ştiu urma urmele şi poate îşi găseşte stăpânii.
- D-apoi baciul însuşi mi 1-a încredinţat şi m-a rugat să i-l îngrijesc, şi dacă trăieşte să i-l păstrez până-n primăvară, când urcă iar pe Foişag. Mi-a dat doar arvună putinica de brânză şi m-am legat. Şi apoi ne păzeşte casa, că tot n-avem nicio javră să latre măcar la călătorii de pe drum.
Dar Samson nu ştia de tocmeala baciului, nici de grozava lui boală ce-l lovise când coborau Valea Urseiului, de zăcerea lui în dăsaga în care-l purtase poşte întregi asinul. Până ce, neputând să-1 mai care cu ei, nici să-1 îngrijească cum se cade, ciobanii, în drum spre baltă, îl daseră în seama celui dintâi gospodar întâlnit în cale, cu rugămintea să-l adăpostească, până s-o alege: „au moare, au scapă".
- E jigodie, spuse gazda, primindu-l: uite cum îi frige botul şi i se urduroşesc ochii. Nu tuşeşte ?
- Ba şi tuşeşte, spuse cu milă baciul. Mi-e scump ca un copil, urmă el, că-i vrednic şi mintos, minune mare! Adună oile risipite şi le veghează mai dihai ca unul din noi. Nu ştie ce-i lenea ori lăsarea... De când îl avem nu se mai stăveşte lup în preajma stânii. Să-l lapăd, mi se rupe inima, că l-am crescut chiar eu de când era de-o şchioapă. Adică se cheamă că nu-l lapăd, o întoarse el, sporovăind înainte, ca unul ce era lacom de vorbă, de care postise atât amar de vreme acolo sus, unde nu-i ieşea din gură decât: „hăi, oaie, nea, oaie... bâr, oaie"...
- Şi uite, se porni el, ţi-l las dumitale, că ne-au cuprins ploile, şi pe el 1-a făcut leoarcă. Mi-e să nu prinză junghi. Gospodarul, zăpăcit de-atâta vorbă, dete din cap că aşa este şi ridică ochii la cerul din care ţârâia fără contenire de o săptămână în şir o ploicică măruntă şi deasă, cu vânt rece ca de munte.
- Ţi-l las deci dumitale, o luă de la capăt baciul guraliv, că eşti şi te vezi gospodar cuprins... iar pentru îngrijiri şi hrană ţine berbânţa asta. La întoarcere, dacă-l mai aflu, ţi-oi face şi altfel de plată, că vindem, se cheamă, brânzeturile. Şi să ştii, adaose el întorcându-se, că numele lui este Samson, pentru că-i voinic ca tizul lui din Scriptură. Şi s-au urnit cu turme, cu păstori şi tarhatul tot să se mistuiască în negurile ploilor.
Dar, cum spuneam, de tocmeala asta între baci şi gospodar Samson nu ştia şi nici nu vrea să ştie. Lui îi ardea sufletul de dorul ciobanilor şi al turmei. Aici, în cuprinsul unui stânjen, cât îi îngăduia lanţul să se mişte, găinile îi ciuguleau mămăliga de sub nas şi nişte purcei obraznici îl guiţă necontenit năvălindu-l, cât trebuie să se apere de ei mursicându-i de urechi ca pe oile neascultătoare - şi n-a mai răbdat. Într-o noapte s-a smucit cu putere, a smuls stâlpul care putrezise şi l-atârât câţiva paşi. Noroc că lanţul a ieşit prin capătul lemnului şi el a putut porni numai cu fierul de gât. A sărit apoi peste poarta înaltă şi a fugit, nebun, după ai săi. Chiar din poartă a pus botul în ţărâna noroioasă a drumului şi a început a coteli, ici-colo. Aproape de casă şi prin şanţul de alături şi prin iarba împrejurimilor unde fusese popasul turmei, el putu desluşi urme învălmăşite şi citi izul lor cu nasul, ca pe nişte slove tipărite cu mirosuri pe pământ. Dar mai la vale, merse din ce în ce mai anevoie, până ce orice semn şi miros pieri; ploile le spălase cu desăvârşire... Dar el tot a mers aşa, în oibul locului, cu urechea şi coada mereu mai pleoştite, până s-a oprit rătutit. Nu ştia încotro să mai apuce. S-a pus în şezut pe marginea drumului şi a urlat lung spre munte şi apoi către şes: nu i-a răspuns nimeni. A pornit iar şi a călcat preţ de o poştă, până ce, istovit, s-a culcat într-o porumbişte, deznădăjduit. În zori a plecat iar, se înseninase. Şi dimineaţa, când soarele urcase de-o suliţă, el intra într-o margine de sat. A încetinit mersul şi, cu băgare de seamă, a trecut pe lângă cea dintâi casă, de-a lungul unor uluci de ţambre, din dosul cărora s-auzea o larmă şi nişte zbierete parcă de miei... Prinse suflet: erau ai lui... înaintă şi se opri în poarta deschisă. Adevărat: în ograda ţărcuită ca o stână zburda un ciopor, dar de un alt soi de miei, cei mai mulţi albi: săreau, se zbenguiau, se luptau, alergau, cu mare ramăt.
Câinele, amăgit, intră înăuntru. Nimeni nu-l băgă de seamă. Mai în fund în faţa lui o clădire tot albă, cu ferestre mari, cum nu mai văzuse în viaţa lui. Deasupra pridvorului o tăblie, pe care, dacă ar fi învăţat buchile, Samson ar fi citit: Şcoala primară mixtă a comunei Lunca-Frumoasă, cătunul Poeni. Dar el nu ştia carte şi nici copii nu mai văzuse. Cunoscuse numai oameni mari, îndeosebi pe baciul lui şi pe păstori. Ceilalţi cu care avusese de-a face nu-i plăcuseră. I-ar fi muşcat, dar la certarea stăpânului se mulţumea să-i mârâie. Pe când gâgâlicile astea săltăreţe de aici din ţarc aduceau cu mieii despărţiţi de-a başca de oi, zbierând după mamele lor. Se apropie să-i miroasă... Un copilaş îl zări şi dete alarma. Câinele cu blana vâlvoi, terfelită de pulberi şi noroaie, cu lanţul târâş după el, se înfăţişă fioros. Şi speriaţi fugiră grămadă în pridvorul şcolii.
- Domnule, strigau, domnule, un câine, un câine turbat! Numaidecât se ivi din târlă un om voinic şi mustăcios cu o nuia în mână.
- Ce e neorânduiala asta, copii ? strigă el.
- Un câine turbat! zbierară ei iar.
- Unde?
- Uite-l colo, domnule... şi copiii arătau cu mâinile ântinse spre el.
„Ăsta e baciul lor", îşi zise Samson. Se ridică şi se smeri, vârând puţin coada între picioare. Învăţătorul se uită de departe la el: era hâd în adevăr, dar nu părea primejdios. Sta liniştit, fără nici un gând rău. Totuşi, n-avea ce căuta la şcoală. Făcu câţiva paşi, se plecă să ia o piatră, o azvârli în el şi-l huidui. Samson, ca orice strein, nu mai aşteptă: se trase afară, şi dascălul închise poarta, mulţumindu-se să-l mai alunge cu un „huo"... Dar câinele nu se depărtă mult; îl intriga noul soi de miei... şi stete locului: „ţarcul o fi al baciului, dar drumul era slobod", şi se puse în şezut, cu ochii la poartă. Copiii se luaseră după domnul lor şi, căutând pietre, se buluciră la zăbrele să-1 lovească. Învăţătorul îi certă.
- Un câine fugar, poate s-a rătăcit... Lăsaţi-l în pace. Intraţi în clasă! Copiii nu se ndurau să se dezlipească de lauluci.
- Uite, mă, ce cap mare are...
- Vezi, e cu lanţul de gât.
- N-are ochii roşii, domnule, şi nu-i curg bale, se făcu firoscos un ţânc.
- Cuţu, cuţu, na... îl strigă cineva.
Câinele mişcă a mulţumire coada înfoiată. „Mieii ăştia, când nu zbiară, vorbesc ca baciul meu", gândi el.
- Tata spune că e bine când un câine rătăcit trage la o casă.
- Lasă, lasă, aici nu e casă, e şcoală. Destul... intraţi în clasă.
Şi domnul abia îi putu urni cu nuiaua din urmă, ca pe o turmă, şi-i vârî în târlă.
- „Tot miei sunt", hotărî Samson... Apucase el să-i miroasă de aproape. Dar nu erau miei de oi, deşi straiele lor aveau iz de lână, erau miei de om... Şi astfel Samson îşi dezlegă singur nedumerirea. De acum încolo ştia cu ce are de-a face. Se puse pe brânci, îşi rezemă botul pe labe, cu ochii ţintă în ogradă, să vadă ce se mai petrece cu ei. Cum era însă lihnit de foame şi ostenit de alergătură, aţipi, ceea ce nu i se întâmplase altădată. Îl trezi larma cunoscută cu zbieretele de mieluşei. Se ridică. Copiii ieşeau voioşi din clasă şi se risipiră zburdând în curte, dornici de joacă. Dar învăţătorul se arătă numaidecât cu nuiaua, îi strânse ca un baci şi-i rândui doi câte doi, pornind spre poartă, o deschise şi le dete drumul prin strunga ei. Apoi se întoarse şi intră în târlă. „Ce mai încoace şi încolo: aidoma ca la stână!" Şi Samson se bucură nu numai cu vârful cozii, ci în el întreg. Găsise o fărâmă de turmă, cu baci... De bună seamă că are să fie nevoie şi de câine vrednic... Mai ales în împrejurări ca cea de acum, când îi trimite singuri la păşune... Căci unde ar putea să-i sloboadă din ţarc, afară? Copiii iar îl văzură. Unul mai îndrăzneţ ieşi din rând către el...
- Fugi, mă, că te muşcă! îi strigară toţi.
- Aş, nu mi-e frică. Nu muşcă dacă nu-i faci nimic... şi se căută în traista de la şold. Samson îi urmărea orice mişcare... Băiatul scoase o halcă de mămăligă întinsă cu brânză şi i-o zvârli. Câinele o înhăţă din zbor: colţii albi îi luciră o clipă grozavi şi cerul gurii se zări negru, ceea ce îi înfiora pe toţi şi-i făcu, de unde porniseră spre el, să se sfiască îndărăt. Dar câinele da mulţumire din întreg stuful cozii, semn că mai aştepta altă halcă. Băieţelul îi aruncă încă un cocoloş, pe care Samson îl prinse aşijderi... Atât le-a trebuit celorlalţi... Toţi şi au scormonit trăistioarele
dedupă gât şi i-au pus dinainte care o frântură de azimă, care un boţ de brânză, unul o aşchie de slănină, altul nişte mere.
- Păi tu nu ştii ? Câinii nu mănâncă poame...
- Al meu mănâncă prune, mereu îl bate mama şi-l alungă din livadă.
- Da' grozav e, mă, al tău! Se urcă în pom...
- Nu, mă prostule, le culege pe ale de pe jos.
- Îl ţineţi voi nemâncat, sări altul. Ia să-l saturi de mămăligă şi să-i mai zvârli şi oase: să vezi atunci că nu mai strică porumb din luncă şi poame din ogradă. Samson îşi îndestulase foamea şi se desfăta privindu-i cu ochii luminaţi de amintiri, linguşindu-şi botul, şi prinse să-i iubească. Unul mai mărişor îşi luă curaj, veni până lângă el, întinse mâna şi-l mângâie întâi pe cap, apoi îndrăzni şi pe spinare. Câinele scheună uşor şi-i linse mânuţa. Numaidecât alţii tăbărâră pe el să-l atingă, să-l scarpine şi se ghiontiră, se îmbrânciră gălăgioşi gata de bătaie. Câinele sta liniştit, n-avea poruncă de la baciul lor să se amestece şi să puie rânduială. Învăţătorul auzi larma de la poartă, ieşi, se supără, goni câinele, îi aşeză iar în şir, făcându-le vânt pe drumul satului, şi stete să se uite după ei cu nuiaua în mână, până se depărtară. Samson se dete după colţul zaplazului şi se aşeză pe aşteptare, petrecându-i cu ochii. Dar numaidecât acolo pe drum zarva între ei iar începu.
- Mă, săracul, nu i-am dat apă, şi i-o fi sete!
- Lasă, că se duce el singur la pârâu şi bea, făcu nepăsător unul.
- Da' ce, mă, ţie când ţi-e sete te duci la pârâu?
- Dacă n-am de unde bea, mă duc. Şi harţa era gata să izbucnească.
- Lăsaţi, mă, că-i aduc eu într-o oală cum ajung acasă, că stau aproape.
- Numai dacă li-i mai găsi aici... se îngrijoră o fetiţă. Eu l-aş lua acasă la mine.
- Fugi de-acolo... vrei să te bată mă-ta? Ea n-are mămăligă destulă pentru tine...
- Lasă, că te spui eu mamii! se smiorcăi ea.
Şi gălăgia călători înainte spre inima satului. Curând a sosit copilaşul care făgăduise apa. Dar n-a pus vasul jos, ci, mândru, i l-a ţinut chiar el la bot, aşa căSamson a limpit din mâna lui. Prilej să se grozăvească povestindu-şi celorlalţi isprava. Când, după prânz, au venit la şcoală, copiii au găsit câinele la post, în poartă. Care cum trecea, îl mângâia. El i-a numărat cum intrau unul după altul în stână, prin strunga împrejmuirii.
- Tii! am uitat să-i aduc mâncare, se jălui fruntaşul clasei.
- Măi! Am eu nişte nuci în buzunar, îşi aduse unul aminte. Şi îi zvârli un pumn plin. Samson mirosi una, o luă în gură şi o sparse în dinţi. Apoi, cu îndemânare, alese miezul, care-i plăcu. Şi se luă de alta. Dăruitorul fu fericit.
- Vezi, mă, că ştie să le mănânce? E deştept!
Cel cu apa, ca să nu rămâie mai prejos, îşi înflori isprava, precum că îi dase să bea apa chiar din pumnii lui, pe care şi-i adună, ca să le arate, în chip de cupă. După ce copiii s-au mistuit în clasă, Samson s-a statornicit iar după colţ, unde s-a culcat. Ştia că au să-1 scoale cu ramătul lor când vor năvăli afară, în ţarc. După alte ceasuri de aşteptare, cârdul mieilor de om s-a vestit prin larmă de zbierete, şi câinele s-a ivit să-i primească. Văzu cum din nou baciul îi înşiruie de plecare şi le dă drumul. Câinele se miră. Nu pricepea: îi trimite la păşune acum seara? Şi singuri? Acolo sus la stână nu se obişnuia aşa ceva: să laşi miei, chiar cârlani mai mărişori, de capul lor, să-i mănânce lupii... Şi se luă după ei, câţiva zeci de paşi în urmă, apoi tot mai aproape în spatele cioporului, cu lanţul târâş, şi băgă de seamă că
unul câte unul se răzneşte şi intră în ţarcuri de târle deosebite. Câinii satului îl simţiră şi hărmălaia se dezlănţui... Ca unul ce se socotea strein şi fără drepturi, Samson se trase înţelepţeşte înapoi, prin mijlocul drumului, şi se întoarse la şcoală. Aici era oarecum dacă nu la el, cel puţin tolerat, măcar la poartă, unde dormi. În zori a făcut cercetare amănunţită locului şi împrejurimilor, găsi pârâul, bău şi intră cu labele să le spele; s-a lins, s-a puricat, s-a descâlcit cu dinţii de ciulinii prinşi în blană. Şi s-a întors din nou ca la o datorie să se înţepenească în strunga prin care intră mieii... Ăştia, mai târzior au venit iar, fie unul câte unul, fie înhăitaţi doi-trei, strigându-se, alergându-se din urmă. El i-a întâmpinat de data asta sculându-se şi ieşindu-le mult înainte, cu clătinarea întregului măturoi al cozii.
- V-am spus eu că n-are să plece? Uite-l, ne-a aşteptat.
- Păi, mi-era că-l goneşte domnul...
- Dar ce are domnul cu el? Vede şi dumnealui că e câine bun şi deştept.
- Mai deştept ca tine: dacă l-o primi în clasă, are să te întreacă în aritmetică...
Toţi râseră. Şi darurile, brânză, oase, mămăligă, plouară dinaintea lui Samson. Iar mângâierile nu mai conteneau.
- Haideţi, mă, că am întârziat, se trezi unul.
Dar învăţătorul le văzuse popasul şi se ivi la poartă cu nuiaua.
- Iar vă pierdeţi vremea cu câinele ăsta de pripas? se răsti el. Intraţi repede în clasă.
Şi se plecă să ia pietre să-1alunge.
- Nu-l izgoniţi, domnule, se rugă „mânitorul", că e bun să păzească şcoala şi casa d-voastră.
Adevărat: într-o latură a curţii se mai aflau două odăiţe, locuinţa dascălului, cu o brazdă de flori uscate în faţă şi o pompă de apă într-o latură. Aşa că de data asta domnul nu mai zise nimic. Cercetă doar lung cu ochii câinele, care ţinti drept în ochii lui o privire caldă şi credincioasă, cum îşi privea baciul. Şi, ciudat, învăţătorul, parcă mustrat, şi-i plecă pe ai lui în jos. Renunţă să-1 mai gonească şi-şi mână tăcut copiii în clasă. Băietul care luase apărarea câinelui nu mai putea de bucurie că izbutise. La prânz, acelaşi joc: alaiul mieilor omeneşti defila iar pe dinaintea lui. Copiii din nou se opriră, îl alintară, se hârjoniră cu el, care primi cu bunăvoie joaca, şi se lăsă bucuros la toţi, ca şi cum ar fi fost al tuturor. Învăţătorul, mişcat, rămăsese locului să-1 spioneze. Când şirul porni, Samson se luă după copii şi-i petrecu o bucată... Apoi se opri: n-avea poruncă să se ia la harţă cu câini streini... Stete nedumerit în drum; apoi se întoarse la locul lui. Învăţătorul îl aştepta. Se gândise: era singur, nici nevastă, nici copil, nici căţel ori purcel. Intrase în sat cu mâinile goale... După ce plecau şcolarii nu rămânea un suflet lângă el, în pustietatea asta de margine de sat unde era zvârlită şcoala. I se făcu milă şi de el şi de animal, aşijderi lui, pierdut, răznit de-acasă, stingher. Cine ştie, o fi avut şi el un adăpost, stăpân bun, de vreme ce trage la oameni şi iubeşte copiii, şi se hotărâ. Îl chemă cu blândeţe în curte. Câinele se apropie sfios, gudurându-se: îl poftea baciul la judecată.
- Vin aici! şi-i făcu semn cu palma lângă el. Samson i se aşternu la picioare, tânguindu-se încet. Dascălul se plecă, îi trecu mâna peste blană, dete de cureaua care-i sugruma grumazul, o desfăcu şi lanţul căzu. Câinele se ridică, se scutură ca de o povară şi-i linse mâna: era mai mare şi mai puternic decât îi păruse la început. Îi plăcu şi¬ l adoptă. Închise poarta, îl luă şi-l pofti în pridvorul casei, unde împărţiră amândoi puţina merinda.
- Tu ai să rămâi aici la mine, îi vorbi el. Samson înţelese, cât se cuvenea să priceapă un câine mintos, şi se supuse. După prânz copiii îl aflară tot în poartă, dar în partea dinlăuntru, de către curte. Fără lanţ, slobod, el îi primi cu autoritate: baciul sta în spatele lui.
- Copii, le spuse învăţătorul, m-am încredinţat că în adevăr e un câine bun... Cine ştie cum s-o fi pierdut... Îl opresc
aici, al şcolii... Să aveţi grijă de el şi să nu-1 necăjiţi niciodată cu nimic. Cine ştie de ce folos ne poate fi!
- Îl îngrijim, îl ângrijim! strigară toţi voioşi. Astfel, Samson, uns câine păzitor, intră în stăpânirea şcolii şi a ogrăzii, cu tot ce se află în ele: suflete şi lucruri; dar mai ales mieii. La cea dintâi recreaţie a fost lângă ei şi între ei. Îi plăcu zburdul lor, lovirea berbecească în capete, fugărirea unul după altul. Dar nu mai îngădui să se răznească vreunul pe afară, pe laturile depărtate ale ocolului, sau să se agaţe de uluci. Alerga numaidecât după bezmetic şi-l abătea la loc, în cârd. Învăţătorul, uimit, îi urmărea tot timpul purtarea. Copiii făceau haz, ca de-o joacă a lui. La plecarea cârdului, câinele ieşit la poartă se uita rugător în ochii baciului, cerând parcă învoire să-i însoţească.
- Du-te, îi spuse într-o doară învăţătorul, şi-i dete dezlegare cu mâna întinsă după şirul elevilor. Şi Samson îşi luă slujba. De data asta nu mai păşi sfios în coada alaiului. Ci alerga, ca cel cu răspundere, când în frunte, când pe laturi, cârmuindu-i grijuliu, cu învăţătorul din ce în ce mai minunat, ţinându-se după ei. Din când în când, Samson întorcea la el capul, să vadă dacă e mulţumit cum îşi împlineşte datoria. Încă rămânea uluit când se desfăcea câte unul din cârd, nu ştia ce să facă şi căta înapoi spre baci...
- Lasă-l... îi porunci dascălul, făcându-i semn cuvenit cu mâna, lasă-l... Mergi cu ceilalţi mai departe... El pricepu şi îşi urmă slujba, când pe laturi, când înainte, după cum cereau abaterile copiilor, pe care trebuia să le stăvilească.
Săriră câinii satului, de care copiii aveau frică şi se apărau cu pietre şi ciomege. Dar acum nu mai fu nevoie. Samson lăsă o clipă alaiul, se repezi în cel dintâi zăvod din cale, îl chelfăni bine şi se întoarse liniştit. Şarla pieri în curte, unde schelălăi îndelung. Şi aşa scărmănă el în această întâia zi de slujbă o sumedenie de cotarle care săreau să se dea la mieii lui. Cârdul se împuţina. Cu învăţătorul în urma lor, ajunseră la capătul uliţei mari. Mai rămăseseră numai câţiva copii, care se risipiră prin uliţele lăturalnice... Samson vru să-i ducă şi pe aceştia, ca un paznic inimos şi viteaz. Dar învăţătorul îl chemă, şi el veni ascultător şi se întoarseră acasă.
- Bravo, îl hiritisi baciul, mângâindu-l... şi Samson, fericit, scheună de plăcere. Cu aceasta, învăţătorul se desluşi. Făcuse experienţa care-l încredinţa de ceea ce bănuise dimineaţa: câinele venea de la o stână şi era deprins cu disciplina oilor, îl mai cercă apoi în câteva daţi şi-l găsi la fel de viteaz şi grijuliu; se putea bizui pe el. Rând pe rând, câinii satului, mari şi mici, atât de pe partea dreaptă, cât şi de pe cea stângă a uliţei îşi încercară puterile şi deteră piept cu el: toţi îi simţiră adânc colţii şi nu se mai arătară. Lătrau mişeii, de prin curţi, la adăpostul zaplazurilor. Dacă vreun dulău mai trufaş cutezase să iasă afară din poartă, Samson numaidecât se opintise în el şi-l dase de-a berbeleacul, spre marea mândrie a copiilor. După câtva timp, când toţi îi luaseră spaima, era de ajuns ca el să-şi arate colţii - şi nu pe toţi - ci numai pe cei de sus, rânjind buza, ca nemernicii să piară, chelălăind în fundul ogrăzilor.
La urmă, învăţătorul îl mai puse la o încercare. Se înţelese cu un gospodar să iasă cu o halcă de carne şi s-o zvârle înaintea câinelui cât timp însoţeşte copiii. Vrea să-1 cerce: ce face paznicul în faţa momelii. Zis şi făcut. Samson a mirosit-o din fugă şi nu s-a oprit... La înapoiere a găsit-o în acelaşi loc şi s-a plecat peste ea. Învăţătorul, curios şi oarecum clintit din încredere, a stat şi el să vadă: îi părea rău de câine, că nu se ţine tare până la sfârşit. Dar, oricum, nu-şi părăsise datoria. Acum, când nu mai avea sarcina copiilor, i se îngăduia să slăbească. Samson, după ce mirosi carnea, se întoarse, ridică piciorul de dinapoi, urină cu dispreţ pe ea... şi porni după stăpân... Învăţătorul îl îmbrăţişa şi-l sărută chiar acolo, în mijlocul drumului. Noroc că era seara târziu şi uliţa goală.
De atunci nu 1-a mai pus la nici o supraveghere şi la nici o cercare. Ajunsese mândria şcolii. Se făcuse din nou frumos. Ploile îl spălaseră şi laţele lui invoalte îl îmbrăcau într-o sarică albă din creştet până-n vârful cozii. Dimineaţă cu dimineaţă, Samson îşi primea mieii acolo, la intrare. Recreaţie cu recreaţie îi veghea, dând ocol horei lor. Se ştia
împuternicit de baci şi se puse să-şi muştruluiască mieii aşa cum primise el predanie din bătrânii câini, moşi-strămoşi ai stânelor. Când se stârnea o încăierare, intra voiniceşte între ei şi-i despărţea cu capul, cu tot trupul, după nevoie. Ba sărea pe cei mai neascultători, îi punea jos cu labele şi-i ţinea astfel până venea învăţătorul care-i da dreptate lui.
- Eu i-am dat poruncă, spunea acesta, să-mi prindă şi să-mi aducă pe toţi cei neastâmpăraţi. Şi ceilalţi se bucurau de pedepsirea zurbagiului. Copilaşii mai slabi, când erau încolţiţi ori bătuţi de cei mari, îl strigau să-i scape. El alerga numaidecât, potolea harţa, aşeza pacea. Nu mai încăpea îndoială: câinele nu era ca toţi câinii; era un câine năzdrăvan. O spuse într-o zi unul pe care Samson îl trăsese de sub un vrăjmaş călare pe el şi care-1 îndesa de pumni.
- Ăsta te scoate şi din ghearele Zmeului... cum auzise el în basmul cu Făt-Frumos cu Greul pământului şi Uşurelul vântului, şi toţi credeau la fel. Aşa că nimeni nu se supăra pe amestecul şi faptele lui, cum nu se supărau de pedepsele „domnului". Câinele era acum peste ei, mântuitorul cel mare şi apărătorul lor - acasă îi lăudau grozav isprăvile.
- Ia, a înnebunit şi dascălul vostru de atâta singurătate, spuneau unii părinţi. A oploşit un câine! În loc să-şi ia şi el de nevastă o fată din sat: uite, de pildă, Ileana lui Cojoc, ori Mariuţa noastră.
Chiar de la început se simţise nevoie de o poreclă, ca să ştie şi el când îl strigă.
- Ce nume să-i punem, copii? întrebă învăţătorul, ca la o lecţie cu ascultare.
Botezul începu: se perindară tot soiul de numiri, care de care mai alandala:
- Ghiocel, domnule...
- Ba nu, Brânduşel, ţipă altul.
- Tu nu vezi că e alb, mă, ca ghiocelul !...
- Eu zic Ursei, sări o fetiţă.
- Nu, e mai frumos Azor, ca cel din poezie, se iscusi mânitorul.
- Nu-i bine, că ăla a murit: să-i spunem... Duman.
- Stai, mă prostule, că ăsta e nume de bou!
- Bujor, să-i zicem Bujor, găsi de cuviinţă un prichindel.
- Da' ce, e floare? Ăsta e voinic ca un leu. Să-i spunem Leul. Aşa e, Leul! Mulţi rămaseră cu gurile căscate la cel cei scodise un nume atât de nimerit, ciudoşi că nu se gândiseră ei mai întâi. Şi erau gata să se învoiască. Dar săriră alţii mai învăţaţi:
- Nu se poate, domnule, leul nu creşte în ţara noastră, se întoarseră aceştia spre dascăl.
- Ba Leul! răcneau cei dintâi.
Învăţătorul trebui să pună capăt cu nuiaua sfatului care ajunsese sfadă. Câinele, alături, aştepta, cu ochii la toate mişcările lor, gata să sară şi el să-i împace...
- Uite ce zic eu, îşi dete la urmă cu părerea dascălul, nemulţumit de rezultatul dezbaterii, eu zic să-l botezăm Ciobănilă.
Copiii se uimiră.
- De ce?
- Pentru că se poartă cu voi şi vă păzeşte întocmai ca un cioban cu mieii stânei...
- Ciobănilă, Ciobănilă! repetară cu mare însufleţire toţi. Şi Ciobănilă fu noul nume al lui Samson. El îl primi, bucuros că s-a sfârşit cearta, îl recunoscu ca al lui, şi de aici înainte răspundea pe loc, ascultător, la orice chemare de Ciobănilă.
Aşa se trecu toamna îndelungată cu ploi, înseninări şi noroaie. Numai un lucru nu-i plăcea lui Ciobănilă: dumineca şi sărbătorile... Nu pricepea de ce în zilele astea mieii lui nu se întorc la ţarc. El ieşea în drum şi îi aştepta zadarnic... Unii copii îl zăreau şi-l strigau de departe. El alerga şi încerca să-i abată spre şcoală. Dar se ivea baciul, care-i mâna acum în altă parte, într-o târlă unde el nu avea îngăduinţă să pătrundă şi de unde se auzeau răsunând cântece. Atunci, în zilele acelea urâcioase, suna un clopot mare, cu vuiet adânc, nu mic şi piţigăiat, ca cel de la gâtul berbecului de la stână... Clopotul ăsta chema pe mieluşeii lui şi pe baci acolo. Sunetele lui îl pătrundeau ca un vânt sonor, îi intrau în blană şi-l înfiorau tot... el se resemna şi se proptea afară, dincolo de clopotniţă, unde se punea cu botul pe labe... După ce se sfârşea ce se petrecea înăuntru (nu ştia ce: tuns de lână, mulsoare) se întorcea acasă numai cu învăţătorul, amândoi posaci: mieii lor se amestecau în gloata oamenilor, de unde nu-i mai putea scoate.
-Lasă, Ciobănilă, că mâine vin iar... îl mângâia dascălul. Pe urmă se aşternu iarna, cu viforniţe prin care trebui să-şi călăuzească cioporul, şi sosi Crăciunul, cu vacanţa. Şcoala rămase pustie; câinele şi învăţătorul - mâhniţi... Ca să-şi treacă de urât, baciul se puse să-i facă un adăpost împotriva gerului, din nişte scânduri alcătuite ca o cutie răsturnată cu fundul în sus, aşternută cu fân.
- Ai să dormi tu aici, măi Ciobănilă, împărăteşte, îl îndemnă el după ce sfârşi. Şi-1 vârî cam cu sila. Câinele nu stete nici un minut. Ieşi la zăpadă şi nu se învoi în nici un chip cu capacul acela care-l înăbuşea... Dimineaţa îl găsi tot în pridvor, făcut colac la uşă.
- Hei, cu sarica ta miţoasă, îţi dă mâna să mâi afară... şi stăpânul nu mai stărui, îl lăsă în ale lui. Dar câinele tânjea, se posomorâse. Ca să-l mai însenineze, îl luă în ziua Naşterii Domnului la biserică. După ieşirea de la slujbă a fost o tăvăleală prin zăpadă de-a valma, câinele şi mieii rostogoliţi unii peste alţii într-o joacă nebună, că sta lumea şi se uita ca la comedie. Ciobănilă îşi pierduse toată seriozitatea: făcea nebunii mai rău ca un ţânc fără minte. Atunci învăţătorului îi veni în gând ceva. Strânse elevii şi le vorbi astfel:
- Copii, lui Ciobănilă i se urăşte fără voi şi vă duce necontenit dorul. Eu zic să treceţi zilnic pe la şcoală să-l luaţi şi pe el.
- Păi noi ne ducem cu colindul, domnule.
- Cu atât mai bine: îl luaţi cu colindul, vă însoţeşte când mergeţi cu sorcova şi cu pluguşorul... Pretutindeni are să vă fie pază şi tovarăş. Copiii strigară ura, zvârlindu-şi căciulile în sus, spre marea bucurie a lui Ciobănilă, care sări să le adune de pe jos.
Astfel, câinele îşi luă loc şi umblă într-un cârd de urători pe la ferestrele gospodarilor, cu înfruptare din covrigii, nucile şi colacii de căpătat. L-a înveselit nespus clopoţelul de acioaie, în clinchetele căruia mieluşeii lui cutreierară târlele. S-a ridicat şi a cerut să-1 miroasă. Avea iz bun, şi el l-a lins uşor. Aşijderi a mirosit nuieluşa împodobită a sorcovei: nu i-a plăcut, florile n-aveau miresme de munte. Izul lor aducea cu cărţile purtate de copii la subţioară, când soseau la şcoală şi el sărea să-i miroasă. A fost şi de Bobotează cu cioporul întreg. E drept că n-a intrat în biserică. Dar a mers cu alaiul până la malul apei unde s-a sfinţit crucea. I-a trebuit apoi multă caznă până să adune mieluşeii lui, care se încurcau pe alunecuşul de gheaţă. A fost nevoie să-1 ajute şi baci învăţător. Urmă apoi cealaltă jumătate de iarnă, de data asta cu zăpezi înalte şi troiene până la brâu. Dracii de copii se vârau în ele şi-1 strigau să-i găsească. El intra bărbăteşte în omătul pufos, râcâia cu labele, îi scormonea, îi înhăţa cu colţii de sumane şi-i scotea din găuri în hazul tuturor. Acum se lăsa întuneric devreme şi cădea noaptea până-i astâmpăra pe la casele lor. Dar s-a dus şi iarna. Curând, Paştele a luminat satul, gătit şi văruit de sărbătoare, în toate zilele vacanţei copiii au venit să-1 ia seara la
denii, ziua la câmp, unde se jucau pe iarba proaspătă. Copiii îi culegeau flori, i le făceau mănunchi şi i le dau în gură. El le lua între dinţi şi umbla aşa cu ele un timp, ca să le facă plăcere. După ce osteneau, se aşezau jos şi-1făceau pe Ciobănilă domn învăţător. El sta în şezut şi-i asculta. Rând pe rând, treceau în faţa lui şi-i spuneau poezii ori alte lecţii. Când greşea unul sau se încurca, ceilalţi făceau semn câinelui, care îi punea prostului notă rea, adică îi da brânci cu capul şi-1 rostogolea în iarbă. Râdeau toţi şi râdea şi el cu coada.
De Sf. Gheorghe un copil i-a adus să vadă o pereche de miei priori. Ciobănilă i-a mirosit lung şi amănunţit. Izul de oaie adevărată îi deşteptă afunde aduceri-aminte cu aleanuri adormite, care îl tulburară. Se mai adăuga vremea, cu unduiri de adieri sosite din pajişti, cu cer albastru ca munţii şi izuri încâlcite abătute din toate părţile pământului, care-l îmboldeau cu ghesuri nedesluşite -fără pace - nu se schimbă însă. Rămase acelaşi străjuitor credincios al târlei şi al mieilor omeneşti, şi mai ales al baciului nou. Atât că aproape nu mai dormea noaptea. Sărea necontenit, ieşea din curte, scruta bezna, ulma vântul şi, plin de o mare nelinişte, de o ciudată presimţire, nu se mai culca. Aştepta... Aştepta ceva de dincolo de rosturile obişnuite ale zilelor de aici... Mocnea în el o scânteioară de nădejde, necunoscută, în jurul căreia alergau şi se grămădeau toate minţile în simţirile lui de până atunci.
Într-un revărsat de zori i se năluciră zvonuri de tălăngi. Ascuţi auzul... Veneau de departe, de către vale, şi urcau. O undă de vânt le şterse. Se puse jos: pământul nu-i împărtăşi nici o veste din coaja lui. Iar se sculă şi se ciuli tot... încorda până la durere auzul, şi prin cleştarul văzduhului trezit de întâiele albe pâlpâiri ale luminii, suna, ca dintr-un fund pierdut de codru, talanga cu glas argintiu de la gâtul lui Florin, berbecul trufaş cu care avusese râcă veche la stână. Încremeni în ascultare: încet-încet, se slomneau şi celelalte acioaie, una de la grumazul oii năzdrăvane, care scăpase singură din gura lupului, alta de la gâtul lui Foltea, urecheatul burtos pe spinarea căruia îl cocoţase baciul când, bolnav, nu-1 mai ţinuse picioarele. Mai aşteptă... Un lătrat: al lui Lăbuş, starostele câinilor turmei... Şi nu se mai îndoi; nu mai pregetă... Era adevărat!... Tot culcuşul de amăgiri în care pribegia îl silise să-şi facă popas se spulberă... Mieii cei noi, baciul lor, târla cea mare şi albă? Piedici, peste care sare cum a sărit cu lanţul de gât orice poartă ce i-a stat în cale spre ai lui... Fără să mai cate înapoi, o luă la goană înaintea lor, pe drumul aşternut cu umbre de rouă şi lumini, şi zbucni deodată, ca din pământ, drept în miezul turmei. Sări pe pieptul baciului şi-şi rezemă capul de inima omului, care-1 îmbrăţişa şi-l primi cu ospăţ mare, ca la praznicul întoarcerii fiului pierdut.
https://www.anidescoala.ro/jurnale/madan ... voiculescu
care-l ştim şi-l preţuim: credincios, util, frumos.
Ciobănilă
de Vasile Voiculescu, 1957
Bolea dus, cu arsuri, trântit în nişte paie sub şopron: părea mort. Doar coşul pieptului i se mişca, slab, a răsuflare, şi pielea i se înfiora scuturată de friguri, când creştinul care venea uneori să-l vadă îi turna o oală cu apă rece în cap.
După câteva zile de nesimţire s-a trezit din noaptea zăcerii, a deschis ochii şi a dat să se scoale. Dar mişcarea asăvârşit-o mai mult în gând; trupul nu l-a ascultat: i-a bâţâit numai un picior, i s-a rânjit o buză şi a icnit o spumă verzuie... Istovit, s-a culcat tot în gând, la loc, în bezna creierului oblonit. Somnul însă i-a fost de aici înainte mai liniştit, fărăspasme, dând pas întremărilor lăuntrice să urce din adâncuri. Pe urmă s-a deşteptat întreg şi de-a binelea. A încordat grumazul dezţepenit, şi gâtul ascultător i-a înălţat capul de pe pământ, cât ochii să poată privi împrejur. Mai târziu picioarele nu s-au mai fleşcăit sub el, ci l-au ridicat şi l-au ţinut în sus. Bucuros, omul care-l priveghea i-a pus dinainte o strachină cu lapte şi o felie de mămăligă. El întâi le-a mirosit: izullor i-a înviorat nările şi i-a chemat, ca dintr-o depărtare neagră, şovăitoare aduceri-aminte... A limpit cu răgazuri laptele, care abia se ducea, cu noduri şi zăbave... Plecat apoi asupra mămăligii, a dat numai din coadă la ea, s-a tras înapoi şi iar s-a trântit... Aşa a mâncat din mâna omului şi a adormit adânc alte zile, până s-a sculat deplin sănătos, cum fusese mai înainte... mare, voinic şi flocos, câine ciobănesc alb, coborât de la stână, de-a dreptul din munte. Atunci omul 1-a strigat poruncitor pe numele ce-i lăsase păstorii, când l-au tras aproape mort din dăsaga de pe spatele măgarului şi i-l daseră în primire.
- Samson, vin aici... Dulăul nu 1-a cunoscut însă de stăpân, glasul nu i-a mers deloc la inimă şi nu s-a clintit. A mişcat uşurel moţul cozii şi i-a zâmbit oleacă, trist, din priviri. Astfel, de la început s-a pus o rece depărtare lăuntrică între om şi animal, care s-a tălmăcit numaidecât într-o plecare a câinelui spre poartă. Omul a alergat după el, 1-a ajuns; cu oarecare sfială, 1-a mângâiat pe cap, la rădăcina urechilor, i-a petrecut pe nesimţite cureaua cu lanţ pe după gât, l-a adus cu vorbe bune înapoi şi 1-a legat de un stâlp al şopronului unde zăcuse. I-a pus în faţă bucate, pe plac: câinele n-a vrut să mai mănânce...
- Dă-i drumul să se ducă, dacă aşa îi este voia, după turma lui, îi zicea nevasta gospodarului. Ăştia ştiu urma urmele şi poate îşi găseşte stăpânii.
- D-apoi baciul însuşi mi 1-a încredinţat şi m-a rugat să i-l îngrijesc, şi dacă trăieşte să i-l păstrez până-n primăvară, când urcă iar pe Foişag. Mi-a dat doar arvună putinica de brânză şi m-am legat. Şi apoi ne păzeşte casa, că tot n-avem nicio javră să latre măcar la călătorii de pe drum.
Dar Samson nu ştia de tocmeala baciului, nici de grozava lui boală ce-l lovise când coborau Valea Urseiului, de zăcerea lui în dăsaga în care-l purtase poşte întregi asinul. Până ce, neputând să-1 mai care cu ei, nici să-1 îngrijească cum se cade, ciobanii, în drum spre baltă, îl daseră în seama celui dintâi gospodar întâlnit în cale, cu rugămintea să-l adăpostească, până s-o alege: „au moare, au scapă".
- E jigodie, spuse gazda, primindu-l: uite cum îi frige botul şi i se urduroşesc ochii. Nu tuşeşte ?
- Ba şi tuşeşte, spuse cu milă baciul. Mi-e scump ca un copil, urmă el, că-i vrednic şi mintos, minune mare! Adună oile risipite şi le veghează mai dihai ca unul din noi. Nu ştie ce-i lenea ori lăsarea... De când îl avem nu se mai stăveşte lup în preajma stânii. Să-l lapăd, mi se rupe inima, că l-am crescut chiar eu de când era de-o şchioapă. Adică se cheamă că nu-l lapăd, o întoarse el, sporovăind înainte, ca unul ce era lacom de vorbă, de care postise atât amar de vreme acolo sus, unde nu-i ieşea din gură decât: „hăi, oaie, nea, oaie... bâr, oaie"...
- Şi uite, se porni el, ţi-l las dumitale, că ne-au cuprins ploile, şi pe el 1-a făcut leoarcă. Mi-e să nu prinză junghi. Gospodarul, zăpăcit de-atâta vorbă, dete din cap că aşa este şi ridică ochii la cerul din care ţârâia fără contenire de o săptămână în şir o ploicică măruntă şi deasă, cu vânt rece ca de munte.
- Ţi-l las deci dumitale, o luă de la capăt baciul guraliv, că eşti şi te vezi gospodar cuprins... iar pentru îngrijiri şi hrană ţine berbânţa asta. La întoarcere, dacă-l mai aflu, ţi-oi face şi altfel de plată, că vindem, se cheamă, brânzeturile. Şi să ştii, adaose el întorcându-se, că numele lui este Samson, pentru că-i voinic ca tizul lui din Scriptură. Şi s-au urnit cu turme, cu păstori şi tarhatul tot să se mistuiască în negurile ploilor.
Dar, cum spuneam, de tocmeala asta între baci şi gospodar Samson nu ştia şi nici nu vrea să ştie. Lui îi ardea sufletul de dorul ciobanilor şi al turmei. Aici, în cuprinsul unui stânjen, cât îi îngăduia lanţul să se mişte, găinile îi ciuguleau mămăliga de sub nas şi nişte purcei obraznici îl guiţă necontenit năvălindu-l, cât trebuie să se apere de ei mursicându-i de urechi ca pe oile neascultătoare - şi n-a mai răbdat. Într-o noapte s-a smucit cu putere, a smuls stâlpul care putrezise şi l-atârât câţiva paşi. Noroc că lanţul a ieşit prin capătul lemnului şi el a putut porni numai cu fierul de gât. A sărit apoi peste poarta înaltă şi a fugit, nebun, după ai săi. Chiar din poartă a pus botul în ţărâna noroioasă a drumului şi a început a coteli, ici-colo. Aproape de casă şi prin şanţul de alături şi prin iarba împrejurimilor unde fusese popasul turmei, el putu desluşi urme învălmăşite şi citi izul lor cu nasul, ca pe nişte slove tipărite cu mirosuri pe pământ. Dar mai la vale, merse din ce în ce mai anevoie, până ce orice semn şi miros pieri; ploile le spălase cu desăvârşire... Dar el tot a mers aşa, în oibul locului, cu urechea şi coada mereu mai pleoştite, până s-a oprit rătutit. Nu ştia încotro să mai apuce. S-a pus în şezut pe marginea drumului şi a urlat lung spre munte şi apoi către şes: nu i-a răspuns nimeni. A pornit iar şi a călcat preţ de o poştă, până ce, istovit, s-a culcat într-o porumbişte, deznădăjduit. În zori a plecat iar, se înseninase. Şi dimineaţa, când soarele urcase de-o suliţă, el intra într-o margine de sat. A încetinit mersul şi, cu băgare de seamă, a trecut pe lângă cea dintâi casă, de-a lungul unor uluci de ţambre, din dosul cărora s-auzea o larmă şi nişte zbierete parcă de miei... Prinse suflet: erau ai lui... înaintă şi se opri în poarta deschisă. Adevărat: în ograda ţărcuită ca o stână zburda un ciopor, dar de un alt soi de miei, cei mai mulţi albi: săreau, se zbenguiau, se luptau, alergau, cu mare ramăt.
Câinele, amăgit, intră înăuntru. Nimeni nu-l băgă de seamă. Mai în fund în faţa lui o clădire tot albă, cu ferestre mari, cum nu mai văzuse în viaţa lui. Deasupra pridvorului o tăblie, pe care, dacă ar fi învăţat buchile, Samson ar fi citit: Şcoala primară mixtă a comunei Lunca-Frumoasă, cătunul Poeni. Dar el nu ştia carte şi nici copii nu mai văzuse. Cunoscuse numai oameni mari, îndeosebi pe baciul lui şi pe păstori. Ceilalţi cu care avusese de-a face nu-i plăcuseră. I-ar fi muşcat, dar la certarea stăpânului se mulţumea să-i mârâie. Pe când gâgâlicile astea săltăreţe de aici din ţarc aduceau cu mieii despărţiţi de-a başca de oi, zbierând după mamele lor. Se apropie să-i miroasă... Un copilaş îl zări şi dete alarma. Câinele cu blana vâlvoi, terfelită de pulberi şi noroaie, cu lanţul târâş după el, se înfăţişă fioros. Şi speriaţi fugiră grămadă în pridvorul şcolii.
- Domnule, strigau, domnule, un câine, un câine turbat! Numaidecât se ivi din târlă un om voinic şi mustăcios cu o nuia în mână.
- Ce e neorânduiala asta, copii ? strigă el.
- Un câine turbat! zbierară ei iar.
- Unde?
- Uite-l colo, domnule... şi copiii arătau cu mâinile ântinse spre el.
„Ăsta e baciul lor", îşi zise Samson. Se ridică şi se smeri, vârând puţin coada între picioare. Învăţătorul se uită de departe la el: era hâd în adevăr, dar nu părea primejdios. Sta liniştit, fără nici un gând rău. Totuşi, n-avea ce căuta la şcoală. Făcu câţiva paşi, se plecă să ia o piatră, o azvârli în el şi-l huidui. Samson, ca orice strein, nu mai aşteptă: se trase afară, şi dascălul închise poarta, mulţumindu-se să-l mai alunge cu un „huo"... Dar câinele nu se depărtă mult; îl intriga noul soi de miei... şi stete locului: „ţarcul o fi al baciului, dar drumul era slobod", şi se puse în şezut, cu ochii la poartă. Copiii se luaseră după domnul lor şi, căutând pietre, se buluciră la zăbrele să-1 lovească. Învăţătorul îi certă.
- Un câine fugar, poate s-a rătăcit... Lăsaţi-l în pace. Intraţi în clasă! Copiii nu se ndurau să se dezlipească de lauluci.
- Uite, mă, ce cap mare are...
- Vezi, e cu lanţul de gât.
- N-are ochii roşii, domnule, şi nu-i curg bale, se făcu firoscos un ţânc.
- Cuţu, cuţu, na... îl strigă cineva.
Câinele mişcă a mulţumire coada înfoiată. „Mieii ăştia, când nu zbiară, vorbesc ca baciul meu", gândi el.
- Tata spune că e bine când un câine rătăcit trage la o casă.
- Lasă, lasă, aici nu e casă, e şcoală. Destul... intraţi în clasă.
Şi domnul abia îi putu urni cu nuiaua din urmă, ca pe o turmă, şi-i vârî în târlă.
- „Tot miei sunt", hotărî Samson... Apucase el să-i miroasă de aproape. Dar nu erau miei de oi, deşi straiele lor aveau iz de lână, erau miei de om... Şi astfel Samson îşi dezlegă singur nedumerirea. De acum încolo ştia cu ce are de-a face. Se puse pe brânci, îşi rezemă botul pe labe, cu ochii ţintă în ogradă, să vadă ce se mai petrece cu ei. Cum era însă lihnit de foame şi ostenit de alergătură, aţipi, ceea ce nu i se întâmplase altădată. Îl trezi larma cunoscută cu zbieretele de mieluşei. Se ridică. Copiii ieşeau voioşi din clasă şi se risipiră zburdând în curte, dornici de joacă. Dar învăţătorul se arătă numaidecât cu nuiaua, îi strânse ca un baci şi-i rândui doi câte doi, pornind spre poartă, o deschise şi le dete drumul prin strunga ei. Apoi se întoarse şi intră în târlă. „Ce mai încoace şi încolo: aidoma ca la stână!" Şi Samson se bucură nu numai cu vârful cozii, ci în el întreg. Găsise o fărâmă de turmă, cu baci... De bună seamă că are să fie nevoie şi de câine vrednic... Mai ales în împrejurări ca cea de acum, când îi trimite singuri la păşune... Căci unde ar putea să-i sloboadă din ţarc, afară? Copiii iar îl văzură. Unul mai îndrăzneţ ieşi din rând către el...
- Fugi, mă, că te muşcă! îi strigară toţi.
- Aş, nu mi-e frică. Nu muşcă dacă nu-i faci nimic... şi se căută în traista de la şold. Samson îi urmărea orice mişcare... Băiatul scoase o halcă de mămăligă întinsă cu brânză şi i-o zvârli. Câinele o înhăţă din zbor: colţii albi îi luciră o clipă grozavi şi cerul gurii se zări negru, ceea ce îi înfiora pe toţi şi-i făcu, de unde porniseră spre el, să se sfiască îndărăt. Dar câinele da mulţumire din întreg stuful cozii, semn că mai aştepta altă halcă. Băieţelul îi aruncă încă un cocoloş, pe care Samson îl prinse aşijderi... Atât le-a trebuit celorlalţi... Toţi şi au scormonit trăistioarele
dedupă gât şi i-au pus dinainte care o frântură de azimă, care un boţ de brânză, unul o aşchie de slănină, altul nişte mere.
- Păi tu nu ştii ? Câinii nu mănâncă poame...
- Al meu mănâncă prune, mereu îl bate mama şi-l alungă din livadă.
- Da' grozav e, mă, al tău! Se urcă în pom...
- Nu, mă prostule, le culege pe ale de pe jos.
- Îl ţineţi voi nemâncat, sări altul. Ia să-l saturi de mămăligă şi să-i mai zvârli şi oase: să vezi atunci că nu mai strică porumb din luncă şi poame din ogradă. Samson îşi îndestulase foamea şi se desfăta privindu-i cu ochii luminaţi de amintiri, linguşindu-şi botul, şi prinse să-i iubească. Unul mai mărişor îşi luă curaj, veni până lângă el, întinse mâna şi-l mângâie întâi pe cap, apoi îndrăzni şi pe spinare. Câinele scheună uşor şi-i linse mânuţa. Numaidecât alţii tăbărâră pe el să-l atingă, să-l scarpine şi se ghiontiră, se îmbrânciră gălăgioşi gata de bătaie. Câinele sta liniştit, n-avea poruncă de la baciul lor să se amestece şi să puie rânduială. Învăţătorul auzi larma de la poartă, ieşi, se supără, goni câinele, îi aşeză iar în şir, făcându-le vânt pe drumul satului, şi stete să se uite după ei cu nuiaua în mână, până se depărtară. Samson se dete după colţul zaplazului şi se aşeză pe aşteptare, petrecându-i cu ochii. Dar numaidecât acolo pe drum zarva între ei iar începu.
- Mă, săracul, nu i-am dat apă, şi i-o fi sete!
- Lasă, că se duce el singur la pârâu şi bea, făcu nepăsător unul.
- Da' ce, mă, ţie când ţi-e sete te duci la pârâu?
- Dacă n-am de unde bea, mă duc. Şi harţa era gata să izbucnească.
- Lăsaţi, mă, că-i aduc eu într-o oală cum ajung acasă, că stau aproape.
- Numai dacă li-i mai găsi aici... se îngrijoră o fetiţă. Eu l-aş lua acasă la mine.
- Fugi de-acolo... vrei să te bată mă-ta? Ea n-are mămăligă destulă pentru tine...
- Lasă, că te spui eu mamii! se smiorcăi ea.
Şi gălăgia călători înainte spre inima satului. Curând a sosit copilaşul care făgăduise apa. Dar n-a pus vasul jos, ci, mândru, i l-a ţinut chiar el la bot, aşa căSamson a limpit din mâna lui. Prilej să se grozăvească povestindu-şi celorlalţi isprava. Când, după prânz, au venit la şcoală, copiii au găsit câinele la post, în poartă. Care cum trecea, îl mângâia. El i-a numărat cum intrau unul după altul în stână, prin strunga împrejmuirii.
- Tii! am uitat să-i aduc mâncare, se jălui fruntaşul clasei.
- Măi! Am eu nişte nuci în buzunar, îşi aduse unul aminte. Şi îi zvârli un pumn plin. Samson mirosi una, o luă în gură şi o sparse în dinţi. Apoi, cu îndemânare, alese miezul, care-i plăcu. Şi se luă de alta. Dăruitorul fu fericit.
- Vezi, mă, că ştie să le mănânce? E deştept!
Cel cu apa, ca să nu rămâie mai prejos, îşi înflori isprava, precum că îi dase să bea apa chiar din pumnii lui, pe care şi-i adună, ca să le arate, în chip de cupă. După ce copiii s-au mistuit în clasă, Samson s-a statornicit iar după colţ, unde s-a culcat. Ştia că au să-1 scoale cu ramătul lor când vor năvăli afară, în ţarc. După alte ceasuri de aşteptare, cârdul mieilor de om s-a vestit prin larmă de zbierete, şi câinele s-a ivit să-i primească. Văzu cum din nou baciul îi înşiruie de plecare şi le dă drumul. Câinele se miră. Nu pricepea: îi trimite la păşune acum seara? Şi singuri? Acolo sus la stână nu se obişnuia aşa ceva: să laşi miei, chiar cârlani mai mărişori, de capul lor, să-i mănânce lupii... Şi se luă după ei, câţiva zeci de paşi în urmă, apoi tot mai aproape în spatele cioporului, cu lanţul târâş, şi băgă de seamă că
unul câte unul se răzneşte şi intră în ţarcuri de târle deosebite. Câinii satului îl simţiră şi hărmălaia se dezlănţui... Ca unul ce se socotea strein şi fără drepturi, Samson se trase înţelepţeşte înapoi, prin mijlocul drumului, şi se întoarse la şcoală. Aici era oarecum dacă nu la el, cel puţin tolerat, măcar la poartă, unde dormi. În zori a făcut cercetare amănunţită locului şi împrejurimilor, găsi pârâul, bău şi intră cu labele să le spele; s-a lins, s-a puricat, s-a descâlcit cu dinţii de ciulinii prinşi în blană. Şi s-a întors din nou ca la o datorie să se înţepenească în strunga prin care intră mieii... Ăştia, mai târzior au venit iar, fie unul câte unul, fie înhăitaţi doi-trei, strigându-se, alergându-se din urmă. El i-a întâmpinat de data asta sculându-se şi ieşindu-le mult înainte, cu clătinarea întregului măturoi al cozii.
- V-am spus eu că n-are să plece? Uite-l, ne-a aşteptat.
- Păi, mi-era că-l goneşte domnul...
- Dar ce are domnul cu el? Vede şi dumnealui că e câine bun şi deştept.
- Mai deştept ca tine: dacă l-o primi în clasă, are să te întreacă în aritmetică...
Toţi râseră. Şi darurile, brânză, oase, mămăligă, plouară dinaintea lui Samson. Iar mângâierile nu mai conteneau.
- Haideţi, mă, că am întârziat, se trezi unul.
Dar învăţătorul le văzuse popasul şi se ivi la poartă cu nuiaua.
- Iar vă pierdeţi vremea cu câinele ăsta de pripas? se răsti el. Intraţi repede în clasă.
Şi se plecă să ia pietre să-1alunge.
- Nu-l izgoniţi, domnule, se rugă „mânitorul", că e bun să păzească şcoala şi casa d-voastră.
Adevărat: într-o latură a curţii se mai aflau două odăiţe, locuinţa dascălului, cu o brazdă de flori uscate în faţă şi o pompă de apă într-o latură. Aşa că de data asta domnul nu mai zise nimic. Cercetă doar lung cu ochii câinele, care ţinti drept în ochii lui o privire caldă şi credincioasă, cum îşi privea baciul. Şi, ciudat, învăţătorul, parcă mustrat, şi-i plecă pe ai lui în jos. Renunţă să-1 mai gonească şi-şi mână tăcut copiii în clasă. Băietul care luase apărarea câinelui nu mai putea de bucurie că izbutise. La prânz, acelaşi joc: alaiul mieilor omeneşti defila iar pe dinaintea lui. Copiii din nou se opriră, îl alintară, se hârjoniră cu el, care primi cu bunăvoie joaca, şi se lăsă bucuros la toţi, ca şi cum ar fi fost al tuturor. Învăţătorul, mişcat, rămăsese locului să-1 spioneze. Când şirul porni, Samson se luă după copii şi-i petrecu o bucată... Apoi se opri: n-avea poruncă să se ia la harţă cu câini streini... Stete nedumerit în drum; apoi se întoarse la locul lui. Învăţătorul îl aştepta. Se gândise: era singur, nici nevastă, nici copil, nici căţel ori purcel. Intrase în sat cu mâinile goale... După ce plecau şcolarii nu rămânea un suflet lângă el, în pustietatea asta de margine de sat unde era zvârlită şcoala. I se făcu milă şi de el şi de animal, aşijderi lui, pierdut, răznit de-acasă, stingher. Cine ştie, o fi avut şi el un adăpost, stăpân bun, de vreme ce trage la oameni şi iubeşte copiii, şi se hotărâ. Îl chemă cu blândeţe în curte. Câinele se apropie sfios, gudurându-se: îl poftea baciul la judecată.
- Vin aici! şi-i făcu semn cu palma lângă el. Samson i se aşternu la picioare, tânguindu-se încet. Dascălul se plecă, îi trecu mâna peste blană, dete de cureaua care-i sugruma grumazul, o desfăcu şi lanţul căzu. Câinele se ridică, se scutură ca de o povară şi-i linse mâna: era mai mare şi mai puternic decât îi păruse la început. Îi plăcu şi¬ l adoptă. Închise poarta, îl luă şi-l pofti în pridvorul casei, unde împărţiră amândoi puţina merinda.
- Tu ai să rămâi aici la mine, îi vorbi el. Samson înţelese, cât se cuvenea să priceapă un câine mintos, şi se supuse. După prânz copiii îl aflară tot în poartă, dar în partea dinlăuntru, de către curte. Fără lanţ, slobod, el îi primi cu autoritate: baciul sta în spatele lui.
- Copii, le spuse învăţătorul, m-am încredinţat că în adevăr e un câine bun... Cine ştie cum s-o fi pierdut... Îl opresc
aici, al şcolii... Să aveţi grijă de el şi să nu-1 necăjiţi niciodată cu nimic. Cine ştie de ce folos ne poate fi!
- Îl îngrijim, îl ângrijim! strigară toţi voioşi. Astfel, Samson, uns câine păzitor, intră în stăpânirea şcolii şi a ogrăzii, cu tot ce se află în ele: suflete şi lucruri; dar mai ales mieii. La cea dintâi recreaţie a fost lângă ei şi între ei. Îi plăcu zburdul lor, lovirea berbecească în capete, fugărirea unul după altul. Dar nu mai îngădui să se răznească vreunul pe afară, pe laturile depărtate ale ocolului, sau să se agaţe de uluci. Alerga numaidecât după bezmetic şi-l abătea la loc, în cârd. Învăţătorul, uimit, îi urmărea tot timpul purtarea. Copiii făceau haz, ca de-o joacă a lui. La plecarea cârdului, câinele ieşit la poartă se uita rugător în ochii baciului, cerând parcă învoire să-i însoţească.
- Du-te, îi spuse într-o doară învăţătorul, şi-i dete dezlegare cu mâna întinsă după şirul elevilor. Şi Samson îşi luă slujba. De data asta nu mai păşi sfios în coada alaiului. Ci alerga, ca cel cu răspundere, când în frunte, când pe laturi, cârmuindu-i grijuliu, cu învăţătorul din ce în ce mai minunat, ţinându-se după ei. Din când în când, Samson întorcea la el capul, să vadă dacă e mulţumit cum îşi împlineşte datoria. Încă rămânea uluit când se desfăcea câte unul din cârd, nu ştia ce să facă şi căta înapoi spre baci...
- Lasă-l... îi porunci dascălul, făcându-i semn cuvenit cu mâna, lasă-l... Mergi cu ceilalţi mai departe... El pricepu şi îşi urmă slujba, când pe laturi, când înainte, după cum cereau abaterile copiilor, pe care trebuia să le stăvilească.
Săriră câinii satului, de care copiii aveau frică şi se apărau cu pietre şi ciomege. Dar acum nu mai fu nevoie. Samson lăsă o clipă alaiul, se repezi în cel dintâi zăvod din cale, îl chelfăni bine şi se întoarse liniştit. Şarla pieri în curte, unde schelălăi îndelung. Şi aşa scărmănă el în această întâia zi de slujbă o sumedenie de cotarle care săreau să se dea la mieii lui. Cârdul se împuţina. Cu învăţătorul în urma lor, ajunseră la capătul uliţei mari. Mai rămăseseră numai câţiva copii, care se risipiră prin uliţele lăturalnice... Samson vru să-i ducă şi pe aceştia, ca un paznic inimos şi viteaz. Dar învăţătorul îl chemă, şi el veni ascultător şi se întoarseră acasă.
- Bravo, îl hiritisi baciul, mângâindu-l... şi Samson, fericit, scheună de plăcere. Cu aceasta, învăţătorul se desluşi. Făcuse experienţa care-l încredinţa de ceea ce bănuise dimineaţa: câinele venea de la o stână şi era deprins cu disciplina oilor, îl mai cercă apoi în câteva daţi şi-l găsi la fel de viteaz şi grijuliu; se putea bizui pe el. Rând pe rând, câinii satului, mari şi mici, atât de pe partea dreaptă, cât şi de pe cea stângă a uliţei îşi încercară puterile şi deteră piept cu el: toţi îi simţiră adânc colţii şi nu se mai arătară. Lătrau mişeii, de prin curţi, la adăpostul zaplazurilor. Dacă vreun dulău mai trufaş cutezase să iasă afară din poartă, Samson numaidecât se opintise în el şi-l dase de-a berbeleacul, spre marea mândrie a copiilor. După câtva timp, când toţi îi luaseră spaima, era de ajuns ca el să-şi arate colţii - şi nu pe toţi - ci numai pe cei de sus, rânjind buza, ca nemernicii să piară, chelălăind în fundul ogrăzilor.
La urmă, învăţătorul îl mai puse la o încercare. Se înţelese cu un gospodar să iasă cu o halcă de carne şi s-o zvârle înaintea câinelui cât timp însoţeşte copiii. Vrea să-1 cerce: ce face paznicul în faţa momelii. Zis şi făcut. Samson a mirosit-o din fugă şi nu s-a oprit... La înapoiere a găsit-o în acelaşi loc şi s-a plecat peste ea. Învăţătorul, curios şi oarecum clintit din încredere, a stat şi el să vadă: îi părea rău de câine, că nu se ţine tare până la sfârşit. Dar, oricum, nu-şi părăsise datoria. Acum, când nu mai avea sarcina copiilor, i se îngăduia să slăbească. Samson, după ce mirosi carnea, se întoarse, ridică piciorul de dinapoi, urină cu dispreţ pe ea... şi porni după stăpân... Învăţătorul îl îmbrăţişa şi-l sărută chiar acolo, în mijlocul drumului. Noroc că era seara târziu şi uliţa goală.
De atunci nu 1-a mai pus la nici o supraveghere şi la nici o cercare. Ajunsese mândria şcolii. Se făcuse din nou frumos. Ploile îl spălaseră şi laţele lui invoalte îl îmbrăcau într-o sarică albă din creştet până-n vârful cozii. Dimineaţă cu dimineaţă, Samson îşi primea mieii acolo, la intrare. Recreaţie cu recreaţie îi veghea, dând ocol horei lor. Se ştia
împuternicit de baci şi se puse să-şi muştruluiască mieii aşa cum primise el predanie din bătrânii câini, moşi-strămoşi ai stânelor. Când se stârnea o încăierare, intra voiniceşte între ei şi-i despărţea cu capul, cu tot trupul, după nevoie. Ba sărea pe cei mai neascultători, îi punea jos cu labele şi-i ţinea astfel până venea învăţătorul care-i da dreptate lui.
- Eu i-am dat poruncă, spunea acesta, să-mi prindă şi să-mi aducă pe toţi cei neastâmpăraţi. Şi ceilalţi se bucurau de pedepsirea zurbagiului. Copilaşii mai slabi, când erau încolţiţi ori bătuţi de cei mari, îl strigau să-i scape. El alerga numaidecât, potolea harţa, aşeza pacea. Nu mai încăpea îndoială: câinele nu era ca toţi câinii; era un câine năzdrăvan. O spuse într-o zi unul pe care Samson îl trăsese de sub un vrăjmaş călare pe el şi care-1 îndesa de pumni.
- Ăsta te scoate şi din ghearele Zmeului... cum auzise el în basmul cu Făt-Frumos cu Greul pământului şi Uşurelul vântului, şi toţi credeau la fel. Aşa că nimeni nu se supăra pe amestecul şi faptele lui, cum nu se supărau de pedepsele „domnului". Câinele era acum peste ei, mântuitorul cel mare şi apărătorul lor - acasă îi lăudau grozav isprăvile.
- Ia, a înnebunit şi dascălul vostru de atâta singurătate, spuneau unii părinţi. A oploşit un câine! În loc să-şi ia şi el de nevastă o fată din sat: uite, de pildă, Ileana lui Cojoc, ori Mariuţa noastră.
Chiar de la început se simţise nevoie de o poreclă, ca să ştie şi el când îl strigă.
- Ce nume să-i punem, copii? întrebă învăţătorul, ca la o lecţie cu ascultare.
Botezul începu: se perindară tot soiul de numiri, care de care mai alandala:
- Ghiocel, domnule...
- Ba nu, Brânduşel, ţipă altul.
- Tu nu vezi că e alb, mă, ca ghiocelul !...
- Eu zic Ursei, sări o fetiţă.
- Nu, e mai frumos Azor, ca cel din poezie, se iscusi mânitorul.
- Nu-i bine, că ăla a murit: să-i spunem... Duman.
- Stai, mă prostule, că ăsta e nume de bou!
- Bujor, să-i zicem Bujor, găsi de cuviinţă un prichindel.
- Da' ce, e floare? Ăsta e voinic ca un leu. Să-i spunem Leul. Aşa e, Leul! Mulţi rămaseră cu gurile căscate la cel cei scodise un nume atât de nimerit, ciudoşi că nu se gândiseră ei mai întâi. Şi erau gata să se învoiască. Dar săriră alţii mai învăţaţi:
- Nu se poate, domnule, leul nu creşte în ţara noastră, se întoarseră aceştia spre dascăl.
- Ba Leul! răcneau cei dintâi.
Învăţătorul trebui să pună capăt cu nuiaua sfatului care ajunsese sfadă. Câinele, alături, aştepta, cu ochii la toate mişcările lor, gata să sară şi el să-i împace...
- Uite ce zic eu, îşi dete la urmă cu părerea dascălul, nemulţumit de rezultatul dezbaterii, eu zic să-l botezăm Ciobănilă.
Copiii se uimiră.
- De ce?
- Pentru că se poartă cu voi şi vă păzeşte întocmai ca un cioban cu mieii stânei...
- Ciobănilă, Ciobănilă! repetară cu mare însufleţire toţi. Şi Ciobănilă fu noul nume al lui Samson. El îl primi, bucuros că s-a sfârşit cearta, îl recunoscu ca al lui, şi de aici înainte răspundea pe loc, ascultător, la orice chemare de Ciobănilă.
Aşa se trecu toamna îndelungată cu ploi, înseninări şi noroaie. Numai un lucru nu-i plăcea lui Ciobănilă: dumineca şi sărbătorile... Nu pricepea de ce în zilele astea mieii lui nu se întorc la ţarc. El ieşea în drum şi îi aştepta zadarnic... Unii copii îl zăreau şi-l strigau de departe. El alerga şi încerca să-i abată spre şcoală. Dar se ivea baciul, care-i mâna acum în altă parte, într-o târlă unde el nu avea îngăduinţă să pătrundă şi de unde se auzeau răsunând cântece. Atunci, în zilele acelea urâcioase, suna un clopot mare, cu vuiet adânc, nu mic şi piţigăiat, ca cel de la gâtul berbecului de la stână... Clopotul ăsta chema pe mieluşeii lui şi pe baci acolo. Sunetele lui îl pătrundeau ca un vânt sonor, îi intrau în blană şi-l înfiorau tot... el se resemna şi se proptea afară, dincolo de clopotniţă, unde se punea cu botul pe labe... După ce se sfârşea ce se petrecea înăuntru (nu ştia ce: tuns de lână, mulsoare) se întorcea acasă numai cu învăţătorul, amândoi posaci: mieii lor se amestecau în gloata oamenilor, de unde nu-i mai putea scoate.
-Lasă, Ciobănilă, că mâine vin iar... îl mângâia dascălul. Pe urmă se aşternu iarna, cu viforniţe prin care trebui să-şi călăuzească cioporul, şi sosi Crăciunul, cu vacanţa. Şcoala rămase pustie; câinele şi învăţătorul - mâhniţi... Ca să-şi treacă de urât, baciul se puse să-i facă un adăpost împotriva gerului, din nişte scânduri alcătuite ca o cutie răsturnată cu fundul în sus, aşternută cu fân.
- Ai să dormi tu aici, măi Ciobănilă, împărăteşte, îl îndemnă el după ce sfârşi. Şi-1 vârî cam cu sila. Câinele nu stete nici un minut. Ieşi la zăpadă şi nu se învoi în nici un chip cu capacul acela care-l înăbuşea... Dimineaţa îl găsi tot în pridvor, făcut colac la uşă.
- Hei, cu sarica ta miţoasă, îţi dă mâna să mâi afară... şi stăpânul nu mai stărui, îl lăsă în ale lui. Dar câinele tânjea, se posomorâse. Ca să-l mai însenineze, îl luă în ziua Naşterii Domnului la biserică. După ieşirea de la slujbă a fost o tăvăleală prin zăpadă de-a valma, câinele şi mieii rostogoliţi unii peste alţii într-o joacă nebună, că sta lumea şi se uita ca la comedie. Ciobănilă îşi pierduse toată seriozitatea: făcea nebunii mai rău ca un ţânc fără minte. Atunci învăţătorului îi veni în gând ceva. Strânse elevii şi le vorbi astfel:
- Copii, lui Ciobănilă i se urăşte fără voi şi vă duce necontenit dorul. Eu zic să treceţi zilnic pe la şcoală să-l luaţi şi pe el.
- Păi noi ne ducem cu colindul, domnule.
- Cu atât mai bine: îl luaţi cu colindul, vă însoţeşte când mergeţi cu sorcova şi cu pluguşorul... Pretutindeni are să vă fie pază şi tovarăş. Copiii strigară ura, zvârlindu-şi căciulile în sus, spre marea bucurie a lui Ciobănilă, care sări să le adune de pe jos.
Astfel, câinele îşi luă loc şi umblă într-un cârd de urători pe la ferestrele gospodarilor, cu înfruptare din covrigii, nucile şi colacii de căpătat. L-a înveselit nespus clopoţelul de acioaie, în clinchetele căruia mieluşeii lui cutreierară târlele. S-a ridicat şi a cerut să-1 miroasă. Avea iz bun, şi el l-a lins uşor. Aşijderi a mirosit nuieluşa împodobită a sorcovei: nu i-a plăcut, florile n-aveau miresme de munte. Izul lor aducea cu cărţile purtate de copii la subţioară, când soseau la şcoală şi el sărea să-i miroasă. A fost şi de Bobotează cu cioporul întreg. E drept că n-a intrat în biserică. Dar a mers cu alaiul până la malul apei unde s-a sfinţit crucea. I-a trebuit apoi multă caznă până să adune mieluşeii lui, care se încurcau pe alunecuşul de gheaţă. A fost nevoie să-1 ajute şi baci învăţător. Urmă apoi cealaltă jumătate de iarnă, de data asta cu zăpezi înalte şi troiene până la brâu. Dracii de copii se vârau în ele şi-1 strigau să-i găsească. El intra bărbăteşte în omătul pufos, râcâia cu labele, îi scormonea, îi înhăţa cu colţii de sumane şi-i scotea din găuri în hazul tuturor. Acum se lăsa întuneric devreme şi cădea noaptea până-i astâmpăra pe la casele lor. Dar s-a dus şi iarna. Curând, Paştele a luminat satul, gătit şi văruit de sărbătoare, în toate zilele vacanţei copiii au venit să-1 ia seara la
denii, ziua la câmp, unde se jucau pe iarba proaspătă. Copiii îi culegeau flori, i le făceau mănunchi şi i le dau în gură. El le lua între dinţi şi umbla aşa cu ele un timp, ca să le facă plăcere. După ce osteneau, se aşezau jos şi-1făceau pe Ciobănilă domn învăţător. El sta în şezut şi-i asculta. Rând pe rând, treceau în faţa lui şi-i spuneau poezii ori alte lecţii. Când greşea unul sau se încurca, ceilalţi făceau semn câinelui, care îi punea prostului notă rea, adică îi da brânci cu capul şi-1 rostogolea în iarbă. Râdeau toţi şi râdea şi el cu coada.
De Sf. Gheorghe un copil i-a adus să vadă o pereche de miei priori. Ciobănilă i-a mirosit lung şi amănunţit. Izul de oaie adevărată îi deşteptă afunde aduceri-aminte cu aleanuri adormite, care îl tulburară. Se mai adăuga vremea, cu unduiri de adieri sosite din pajişti, cu cer albastru ca munţii şi izuri încâlcite abătute din toate părţile pământului, care-l îmboldeau cu ghesuri nedesluşite -fără pace - nu se schimbă însă. Rămase acelaşi străjuitor credincios al târlei şi al mieilor omeneşti, şi mai ales al baciului nou. Atât că aproape nu mai dormea noaptea. Sărea necontenit, ieşea din curte, scruta bezna, ulma vântul şi, plin de o mare nelinişte, de o ciudată presimţire, nu se mai culca. Aştepta... Aştepta ceva de dincolo de rosturile obişnuite ale zilelor de aici... Mocnea în el o scânteioară de nădejde, necunoscută, în jurul căreia alergau şi se grămădeau toate minţile în simţirile lui de până atunci.
Într-un revărsat de zori i se năluciră zvonuri de tălăngi. Ascuţi auzul... Veneau de departe, de către vale, şi urcau. O undă de vânt le şterse. Se puse jos: pământul nu-i împărtăşi nici o veste din coaja lui. Iar se sculă şi se ciuli tot... încorda până la durere auzul, şi prin cleştarul văzduhului trezit de întâiele albe pâlpâiri ale luminii, suna, ca dintr-un fund pierdut de codru, talanga cu glas argintiu de la gâtul lui Florin, berbecul trufaş cu care avusese râcă veche la stână. Încremeni în ascultare: încet-încet, se slomneau şi celelalte acioaie, una de la grumazul oii năzdrăvane, care scăpase singură din gura lupului, alta de la gâtul lui Foltea, urecheatul burtos pe spinarea căruia îl cocoţase baciul când, bolnav, nu-1 mai ţinuse picioarele. Mai aşteptă... Un lătrat: al lui Lăbuş, starostele câinilor turmei... Şi nu se mai îndoi; nu mai pregetă... Era adevărat!... Tot culcuşul de amăgiri în care pribegia îl silise să-şi facă popas se spulberă... Mieii cei noi, baciul lor, târla cea mare şi albă? Piedici, peste care sare cum a sărit cu lanţul de gât orice poartă ce i-a stat în cale spre ai lui... Fără să mai cate înapoi, o luă la goană înaintea lor, pe drumul aşternut cu umbre de rouă şi lumini, şi zbucni deodată, ca din pământ, drept în miezul turmei. Sări pe pieptul baciului şi-şi rezemă capul de inima omului, care-1 îmbrăţişa şi-l primi cu ospăţ mare, ca la praznicul întoarcerii fiului pierdut.
https://www.anidescoala.ro/jurnale/madan ... voiculescu
-
Oliviu Secara
- Site Admin
- Posts: 1877
- Joined: Tue Sep 04, 2012 5:45 pm
- Location: Bihor, Oradea
- Contact:
Felicitări pt munca de strângere din literatură, a datelor despre ciobănesc. Tot ce rămâne acum, este să le citim. 
„Iar când veni şi vremea să urle-n zare tunul, / Mişcatu-s-au românii cu miile, ca unul”
Eu am citit mare parte din ele, sunt foarte faine! Bravo, cristidami!
-
cristidami
- Posts: 111
- Joined: Tue Sep 11, 2012 10:25 am
Ioi! Am uitat să-mi fac reclamă:
https://www.facebook.com/cristi.damian.3344/photos
i. e. Câinii Ciobăneşti De Demult
https://www.facebook.com/cristi.damian.3344/photos
i. e. Câinii Ciobăneşti De Demult
-
Ungureanu Cosmin
- Posts: 122
- Joined: Mon Sep 10, 2012 11:25 pm
Intotdeauna d-l Cristi va fi un personaj care isi merita locul pe orice forum dedicat ciobanestilor romanesti.Cinste lui !
Un caine fara caracter este un animal fara nici o utilitate...
https://www.facebook.com/pages/Canisa-De ... tos_albums
https://www.facebook.com/pages/Canisa-De ... tos_albums
-
Raul Petruț
- Posts: 361
- Joined: Mon Sep 10, 2012 4:53 pm
- Location: Fildu de Jos
- Contact:
Foarte frumoase povestioarele. Mi-a facut deosebita placere sa le citesc.
Nu mai sunt nici Cânii bătrâni
Iar poienile-s pline spini
Nu mai e nici Florica
Mândră mai purta clopoțica
Multe trec, multe vin...
Numai amintiri rămân..
Iar poienile-s pline spini
Nu mai e nici Florica
Mândră mai purta clopoțica
Multe trec, multe vin...
Numai amintiri rămân..
-
cristidami
- Posts: 111
- Joined: Tue Sep 11, 2012 10:25 am
Mă bucur.
Eu caut altele în continuare. Niscaiva ajutor mi-ar prinde bine.
Eu caut altele în continuare. Niscaiva ajutor mi-ar prinde bine.
-
Oliviu Secara
- Site Admin
- Posts: 1877
- Joined: Tue Sep 04, 2012 5:45 pm
- Location: Bihor, Oradea
- Contact:
O haită de lupi au atacat o stână și au prins câinele, pe care au vrut sa-l mănânce. Acesta i-a rugat să-l lase în viață, spunând că le va facilita prinderea oilor. Lupii au fost de acord. Timp de aproape un an, ajutați de câine, lupii au mâncat oile. După un timp, rămânând flămânzi, lupii l-au mâncat și pe câine.
La înmormântarea câinelui, lupii discutau ce epitaf să scrie pe piatra funerară și din partea cui să fie semnat. „Din partea prietenilor” ar fi fost exagerat, de vreme ce ei l-au mâncat. În același timp, „din partea dușmanilor” ar fi fost prea mult, pentru c-au colaborat aproape un an la prinderea oilor. Așa că au hotărât să scrie: „din partea colegilor.”
(*Sursa povestirii: „De prin lume adunate”.)
La înmormântarea câinelui, lupii discutau ce epitaf să scrie pe piatra funerară și din partea cui să fie semnat. „Din partea prietenilor” ar fi fost exagerat, de vreme ce ei l-au mâncat. În același timp, „din partea dușmanilor” ar fi fost prea mult, pentru c-au colaborat aproape un an la prinderea oilor. Așa că au hotărât să scrie: „din partea colegilor.”
(*Sursa povestirii: „De prin lume adunate”.)
„Iar când veni şi vremea să urle-n zare tunul, / Mişcatu-s-au românii cu miile, ca unul”
-
Nelu Albiter
- Posts: 152
- Joined: Sun Sep 09, 2012 5:54 pm
Comportamentul câinilor ciobănești surprins cu umor dar foarte realist in mini-romanul neterminat „Minunile Sfantului Sisoie” al lui George Toparceanu
....Dar într-un loc, Sisoe se opri şi ridică din iarbă, pe lângă o tulpiniţă de smirdar înflorit, câteva boabe lucioase şi negre, ca de mătănii călugăreşti. Le ţinu în palmă o vreme şi le cercetă cu luare-aminte, pe toate părţile; sfărâmând apoi una între degete, o duse la nas. Şi înţelese la urmă că, nu de multă vreme, trebuie să fi trecut prin partea locului o turmă de mioare.
"Ori, poate, niscai capre...", cugetă el, încruntat. Căci de pe acele semne mărunte se cunoaşte bine numai atâta, că nu putea fi vorba de vaci.
Un lătrat de câine s-auzi atunci dintr-o parte, peste liniştea poienii.
Sisoe tresări. Era cel dintâi glas pământean care ajungea la urechea sfinţiei-sale... Undeva, mai la vale, după vreo perdea de brazi, ori pe altă faţă a poienii, se găsea pesemne un sălaş de ciobani.
Fiind însă abia pogorât din cer, Sisoe nu-şi luase încă trup şi înfăţişare potrivită cu lumea celor de jos. Făptura lui cerească, făcută dintr-o plămadă străvezie ca lumina şi ca vântul, nu se îngroşase încă destul în atingerea cu ţărâna; şi astfel sfinţia-sa putea să meargă acum în picioare prin lumina zilei, fără ca ochii celor de pe pământ să-l poată zări.
Dar câinii nu văd numai cu ochii. Din mila Celui-de-sus, care are grijă de toate, ei văd şi cu nasul. Deci unul dintre dulăii tolăniţi pe lângă acea stână, întorcând din întâmplare botul spre partea de unde venea Sisoe şi primind pe adierea văzduhului o pudoare necunoscută, se ridică deodată-n picioare şi rămase cu nările aţintite într-acolo...
– Parcă se zăreşte ceva... mârâi el către tovarăşi, cu nasul pe sus, închizând ochii ca să vadă mai bine. Şi dintr-o dată începu să latre şi se repezi la deal, stârnindu-i şi pe ceilalţi în urma lui.
într-o clipă se înşirară toţi de-a lungul poienii, alergând fiecare după putere.
Ajunşi în dreptul lui Sisoe, câinii se opriră nedumeriţi. Lătraseră ei pân-acum la tot felul de dihănii, la lup şi la urs, la vulpe şi la bursuc, ba chiar şi la arici; dar nici unul, se poate spune, nu mai avusese încă prilej până acum să se dea la o arătare sfântă, de pe cealaltă lume, ca aceasta... Ce putea să fie? De pe miros, nu semăna cu nimic ştiut şi cunoscut. O fi fost vrun sfânt picat din cer odată cu ploaia dimineţii – ori poate un strigoi fătat de bezna pământului şi rătăcit acolo în soare, ca un huhurez? Nu se putea şti. Se opriră deci roată împrejur şi începură a arunca-n el, de departe, cu lătrături.
După toate semnele, vătaful lor părea să fie un dulău bătrân, mare-n trup şi negru-roşcat la păr, cu urechile sfârtecate de lup şi cu urme albicioase de muşcături pe bot. Sprijinit cu tărie pe labe, sta-n mijlocul celorlalţi arătându-şi mereu capul mare pe deasupra lor. Şi lătra rar şi gros, ca din butoi – parcă trăgea cu tunul:
– Hum!... Hum, hum!... Hum!...
În rând cu el s-aţineau alţi doi, tineri şi mai leşietici la păr. Amândoi aveau coada tăiată; le rămăsese numai câte-un ciot. Erau fraţi gemeni, se vede, feciorii celui bătrân, că nu prea se depărtau de lângă el şi-i ţineau isonul pe rând, cu botul îndreptat spre cer, slobozind fiecare din gât câte-un urlet lung şi ascuţit, pe care se înşirau lătrăturile ca nişte gogoloaie pe sfoară. Când tăcea unul, începea celalt; rar se nimerea să latre amândoi odată.
Prin faţa acestora se frământa ca de ceasul morţii un cotei tărcat, de neam prost, c-un pămătuf de laţe albe-n vârful cozii. Lătra cu sughiţuri şi se îneca uneori, parc-ar fi avut un os în gât; se oprea atunci cu botul în pământ şi icnea din pântec, căscând gura până la urechi, gata să-şi lepede maţele-n iarbă... Şi mai era printre ei încă o cotarlă de acest soi, care-ncepuse a năpârli: din părul cel vechi îi rămăsese doar o fâşie de lână murdară de-a lungul spinării şi, pe pulpa dindărăt, un smoc. Din pricina aceasta suferea, pesemne, ca de boală, că-i pierise glasul de tot. Lătra răguşit, în şoaptă – nu se-nţelegea bine ce spune:
– Chiaf, chiaf!
Şi se repezea mereu la tovarăşi, ca să-i dea şi lui pas să grăiască; dar nimeni nu-l băga în seamă.
Cu nădejdea în puterea toiagului, Sisoe sta-n faţa lor nemişcat şi-i urmărea din ochi, aşteptând să vadă: ce-au de gând să mai facă?
– Ară, drace, ară...
Crezuse la-nceput, când i-a zărit alergând de departe, că vin să-i ureze bun sosit pe pământ şi să se gudure la picioarele sale; dar acum vedea el bine că treaba era pusă mai degrabă pe sfadă. îl ocărau din toate părţile pe limba lor şi-l întrebau: ce caută acolo? Şi toţi erau porniţi cu duşmănie asupra lui, măcar că nu le făcuse nimica. Numai un căţălandru prostuţ, cu labele prea mari, sosit în urma tuturor, s-arăta parcă mai puţin vrăjmaş la inimă. Alergase şi el acolo, ca la o petrecere, hămăind cu vrednicie, fără să ştie despre ce-i vorba. Se oprise la trei paşi în dreptul lui Sisoe – ş-acum lătra mârâit, cu trăgăneli în glas, şi se prefăcea uneori că se uită-n altă parte... dar trăgea cu coada ochiului, să vadă dacă nui răspunde şi sfinţia-sa ceva. Iar la urmă, văzând că nu se mai întâmplă nimica nou, se lăsă de-a binelea pe coadă şi-ncepu a clămpăni cu dinţii prin păr, după purici.
De la o vreme se mai potoliră şi ceilalţi, parcă; dar cum făcea Sisoe o mişcare să plece, îndată se porneau iar, pe toate glasurile, tăindu-i calea; şi după o rânduială rămasă din strămoşi, pe când unii îl ţineau de vorbă pe din faţă, alţii se furişau pe la spate, să încerce dacă nu l-ar putea apuca, din fugă, măcar de poala anteriului.
Şi iată, când s-aştepta mai puţin, sfinţia-sa simţi deodată o arsură la spate, în partea moale a trupului, ca un cui ascuţit. Se răsuci, c-un răcnet de spaimă, ridicând toiagul prea târziu...
La spatele lui se găsea doar o căţea, vânătă şi slabă, pe care n-o băgase-n seamă pân-atunci. Era fătată de curând pesemne, că-i sticleau ochii-n cap de vrăjmăşie, ca la un lup. Lătra încleştat, arătându-şi colţii până la gingii – şi tot ea se văicărea, cu mustrări jalnice-n glas, de-ai fi zis că Sisoe trebuie s-o fi bătut de moarte cândva ori să-i fi gâtuit pân-acum, cu mâna lui, trei rânduri de căţei.
"Şi doar acu mă vede-ntâia oară în viaţă... cotarla dracului!" cugetă el, amărât şi scârbit din cale-afară.
Cu câinii roată-n jurul său, Sisoe străbătu apoi încet poiana-n curmeziş spre pădure. I se părea că toţi munţii dimprejur latră la el. Şi nu-i venea a crede că se va mai putea mântui vreodată de această osândă a lui Dumnezeu. "Se vede că nicăieri pe lumea asta nu poate fi linişte, îşi zicea el, nici în cer, nici pe pământ. Sus, cântă şi zbiară binecredincioşii până te năucesc de cap; jos, te latră câinii, de-ţi vine să fugi încotro vezi cu ochii. Şi nu se ştie bine care din aceste două urgii este mai cumplită..."
Dar la marginea pădurii, câinii începură să-l părăsească, unul după altul.
Se-ntorceau la stână, mândri, cu coada pe sus, făcând popasuri scurte pe lângă pietre şi hârjonindu-se între ei. Numai căţeaua cea slabă îl mai urmări o bucată, ca o muscă rea de care nu poţi scăpa, ca să-l vadă unde intră şi să-i cunoască vizuinea.
Sisoe se găsi la urmă singur, în liniştea pădurii înalte de brad.
....Dar într-un loc, Sisoe se opri şi ridică din iarbă, pe lângă o tulpiniţă de smirdar înflorit, câteva boabe lucioase şi negre, ca de mătănii călugăreşti. Le ţinu în palmă o vreme şi le cercetă cu luare-aminte, pe toate părţile; sfărâmând apoi una între degete, o duse la nas. Şi înţelese la urmă că, nu de multă vreme, trebuie să fi trecut prin partea locului o turmă de mioare.
"Ori, poate, niscai capre...", cugetă el, încruntat. Căci de pe acele semne mărunte se cunoaşte bine numai atâta, că nu putea fi vorba de vaci.
Un lătrat de câine s-auzi atunci dintr-o parte, peste liniştea poienii.
Sisoe tresări. Era cel dintâi glas pământean care ajungea la urechea sfinţiei-sale... Undeva, mai la vale, după vreo perdea de brazi, ori pe altă faţă a poienii, se găsea pesemne un sălaş de ciobani.
Fiind însă abia pogorât din cer, Sisoe nu-şi luase încă trup şi înfăţişare potrivită cu lumea celor de jos. Făptura lui cerească, făcută dintr-o plămadă străvezie ca lumina şi ca vântul, nu se îngroşase încă destul în atingerea cu ţărâna; şi astfel sfinţia-sa putea să meargă acum în picioare prin lumina zilei, fără ca ochii celor de pe pământ să-l poată zări.
Dar câinii nu văd numai cu ochii. Din mila Celui-de-sus, care are grijă de toate, ei văd şi cu nasul. Deci unul dintre dulăii tolăniţi pe lângă acea stână, întorcând din întâmplare botul spre partea de unde venea Sisoe şi primind pe adierea văzduhului o pudoare necunoscută, se ridică deodată-n picioare şi rămase cu nările aţintite într-acolo...
– Parcă se zăreşte ceva... mârâi el către tovarăşi, cu nasul pe sus, închizând ochii ca să vadă mai bine. Şi dintr-o dată începu să latre şi se repezi la deal, stârnindu-i şi pe ceilalţi în urma lui.
într-o clipă se înşirară toţi de-a lungul poienii, alergând fiecare după putere.
Ajunşi în dreptul lui Sisoe, câinii se opriră nedumeriţi. Lătraseră ei pân-acum la tot felul de dihănii, la lup şi la urs, la vulpe şi la bursuc, ba chiar şi la arici; dar nici unul, se poate spune, nu mai avusese încă prilej până acum să se dea la o arătare sfântă, de pe cealaltă lume, ca aceasta... Ce putea să fie? De pe miros, nu semăna cu nimic ştiut şi cunoscut. O fi fost vrun sfânt picat din cer odată cu ploaia dimineţii – ori poate un strigoi fătat de bezna pământului şi rătăcit acolo în soare, ca un huhurez? Nu se putea şti. Se opriră deci roată împrejur şi începură a arunca-n el, de departe, cu lătrături.
După toate semnele, vătaful lor părea să fie un dulău bătrân, mare-n trup şi negru-roşcat la păr, cu urechile sfârtecate de lup şi cu urme albicioase de muşcături pe bot. Sprijinit cu tărie pe labe, sta-n mijlocul celorlalţi arătându-şi mereu capul mare pe deasupra lor. Şi lătra rar şi gros, ca din butoi – parcă trăgea cu tunul:
– Hum!... Hum, hum!... Hum!...
În rând cu el s-aţineau alţi doi, tineri şi mai leşietici la păr. Amândoi aveau coada tăiată; le rămăsese numai câte-un ciot. Erau fraţi gemeni, se vede, feciorii celui bătrân, că nu prea se depărtau de lângă el şi-i ţineau isonul pe rând, cu botul îndreptat spre cer, slobozind fiecare din gât câte-un urlet lung şi ascuţit, pe care se înşirau lătrăturile ca nişte gogoloaie pe sfoară. Când tăcea unul, începea celalt; rar se nimerea să latre amândoi odată.
Prin faţa acestora se frământa ca de ceasul morţii un cotei tărcat, de neam prost, c-un pămătuf de laţe albe-n vârful cozii. Lătra cu sughiţuri şi se îneca uneori, parc-ar fi avut un os în gât; se oprea atunci cu botul în pământ şi icnea din pântec, căscând gura până la urechi, gata să-şi lepede maţele-n iarbă... Şi mai era printre ei încă o cotarlă de acest soi, care-ncepuse a năpârli: din părul cel vechi îi rămăsese doar o fâşie de lână murdară de-a lungul spinării şi, pe pulpa dindărăt, un smoc. Din pricina aceasta suferea, pesemne, ca de boală, că-i pierise glasul de tot. Lătra răguşit, în şoaptă – nu se-nţelegea bine ce spune:
– Chiaf, chiaf!
Şi se repezea mereu la tovarăşi, ca să-i dea şi lui pas să grăiască; dar nimeni nu-l băga în seamă.
Cu nădejdea în puterea toiagului, Sisoe sta-n faţa lor nemişcat şi-i urmărea din ochi, aşteptând să vadă: ce-au de gând să mai facă?
– Ară, drace, ară...
Crezuse la-nceput, când i-a zărit alergând de departe, că vin să-i ureze bun sosit pe pământ şi să se gudure la picioarele sale; dar acum vedea el bine că treaba era pusă mai degrabă pe sfadă. îl ocărau din toate părţile pe limba lor şi-l întrebau: ce caută acolo? Şi toţi erau porniţi cu duşmănie asupra lui, măcar că nu le făcuse nimica. Numai un căţălandru prostuţ, cu labele prea mari, sosit în urma tuturor, s-arăta parcă mai puţin vrăjmaş la inimă. Alergase şi el acolo, ca la o petrecere, hămăind cu vrednicie, fără să ştie despre ce-i vorba. Se oprise la trei paşi în dreptul lui Sisoe – ş-acum lătra mârâit, cu trăgăneli în glas, şi se prefăcea uneori că se uită-n altă parte... dar trăgea cu coada ochiului, să vadă dacă nui răspunde şi sfinţia-sa ceva. Iar la urmă, văzând că nu se mai întâmplă nimica nou, se lăsă de-a binelea pe coadă şi-ncepu a clămpăni cu dinţii prin păr, după purici.
De la o vreme se mai potoliră şi ceilalţi, parcă; dar cum făcea Sisoe o mişcare să plece, îndată se porneau iar, pe toate glasurile, tăindu-i calea; şi după o rânduială rămasă din strămoşi, pe când unii îl ţineau de vorbă pe din faţă, alţii se furişau pe la spate, să încerce dacă nu l-ar putea apuca, din fugă, măcar de poala anteriului.
Şi iată, când s-aştepta mai puţin, sfinţia-sa simţi deodată o arsură la spate, în partea moale a trupului, ca un cui ascuţit. Se răsuci, c-un răcnet de spaimă, ridicând toiagul prea târziu...
La spatele lui se găsea doar o căţea, vânătă şi slabă, pe care n-o băgase-n seamă pân-atunci. Era fătată de curând pesemne, că-i sticleau ochii-n cap de vrăjmăşie, ca la un lup. Lătra încleştat, arătându-şi colţii până la gingii – şi tot ea se văicărea, cu mustrări jalnice-n glas, de-ai fi zis că Sisoe trebuie s-o fi bătut de moarte cândva ori să-i fi gâtuit pân-acum, cu mâna lui, trei rânduri de căţei.
"Şi doar acu mă vede-ntâia oară în viaţă... cotarla dracului!" cugetă el, amărât şi scârbit din cale-afară.
Cu câinii roată-n jurul său, Sisoe străbătu apoi încet poiana-n curmeziş spre pădure. I se părea că toţi munţii dimprejur latră la el. Şi nu-i venea a crede că se va mai putea mântui vreodată de această osândă a lui Dumnezeu. "Se vede că nicăieri pe lumea asta nu poate fi linişte, îşi zicea el, nici în cer, nici pe pământ. Sus, cântă şi zbiară binecredincioşii până te năucesc de cap; jos, te latră câinii, de-ţi vine să fugi încotro vezi cu ochii. Şi nu se ştie bine care din aceste două urgii este mai cumplită..."
Dar la marginea pădurii, câinii începură să-l părăsească, unul după altul.
Se-ntorceau la stână, mândri, cu coada pe sus, făcând popasuri scurte pe lângă pietre şi hârjonindu-se între ei. Numai căţeaua cea slabă îl mai urmări o bucată, ca o muscă rea de care nu poţi scăpa, ca să-l vadă unde intră şi să-i cunoască vizuinea.
Sisoe se găsi la urmă singur, în liniştea pădurii înalte de brad.
-
Oliviu Secara
- Site Admin
- Posts: 1877
- Joined: Tue Sep 04, 2012 5:45 pm
- Location: Bihor, Oradea
- Contact:
<<Acum gândiți-vă şi dumneavoastră! Cum să te lupți cu ursoaica?! Eu prind momentul, o apuc de ceafă, dă să scape, se ridică în două labe, eu nu știu cum mă învârt în aer, mă ia ca pe un fulg și pic cu ursoaica peste mine. Mă rostogolesc cu ea în iarbă. O simt și-i văd botul cum mă miroase. Pălăria mea roșie îmi cade de pe cap. Îi place, o apucă și o mușcă. O cuprind, sunt peste ea, deodată, dracu’ știe cum, ea e iarăși peste mine. Vreau să mă ridic cumva, dar pintenii de la cizmulițele roșii se-ncurcă unul în altul. Mă ridic și cad. Iar mă ridic și iar cad, strigând: „Taată, Taată!” Ursoaica nu pricepea ce fac, era lângă mine, eu mai puneam mâna pe ea, Gopo striga: „Genial, ești formidabil, m-ai înnebunit, esti cel mai curajos!” El mă încuraja ca să mai prelungesc scena. Eu prinsesem curaj și mai dădeam câte un brânci ursoaicei. Până la urmă, dă-i și fugi. Nu uit veci! Nu ştiu dacă am fugit vreodată, că nu m-a prins vreunul la nevastă-sa chiar așa de grav ca să fug peste blocuri și peste străzi, dar am fugit până la „Doi Cocoși”, de strigau ăia „vino, mă, înapoi, că s-a terminat”, dar eu parcă aveam mitralieră la picioare. Două zile mi-au tremurat genunchii, că nu-mi venea să cred că eu am putut să fiu în stare să fac așa ceva. Mai tare amintire ca asta, ce vreți?! >> fragment din cartea "Viața este o poveste..."
„Iar când veni şi vremea să urle-n zare tunul, / Mişcatu-s-au românii cu miile, ca unul”