Textul integral il gasiti pe :„Lupu își știe numele și să teme de el, spune aceeași Tușa Anuța lu Liță. Dacă apuci să strâgi la el Lupu!, stă-n loc și să uită, ș-atunci apucă cânii să-i taie calea.” E singura ocazie când ai voie să-i pronunți numele. În rest îl numești gadină, joavină, lighioană. „Dacă-i pomeni numele altucând, iacă și lupu-n oi.” De aici proverbul „Vorbești de lup și lupul la ușă”. În afara sărbătorilor consacrate, mai există o serie de practici ori tabuuri care sunt respectate cu sfințenie: să legi gura foarfecilor de Gădineți (să fie legată gura lupului peste an), să postești lunea (să postească și lupii restul săptămânii), să nu bați câinele cu mătura (că-l mâncă lupul), să nu vorbești de el la masă (că-l poftești), să nu-l pomenești după asfințit (că umblă noaptea), să nu încerci să-l omori dacă nu ți-a dat motiv să-l consideri pricolici (că se răzbună) etc. Dacă respecți toate aceste lucruri nu ai de ce să te temi.
Oile sunt animalele lui Dumnezeu. Ca să-l ajute pe cioban să i le păzească, Dumnezeu i-a dat câinii. Câine ciobănesc nu poate fi orice câine. El e ales din naștere, la fel cum omul e ales din naștere să fie strigoi, șoloimonar, vraci ori șaman. Are vocație, am putea spune, deși e mai mult de atât.
Câini ciobănești ies unul, cel mult doi într-un cuib, sau poate niciunul. Ei se aleg de mici dintre ceilalți: sunt singuratici, retrași, precauți, neîncrezători. Între frații lor, par fricoși. Dar ei, de fapt, sunt mai mult decât câini, sunt darul lui Dumnezeu pentru ciobani, spirite încarnate să protejeze ciobanul și turma. Dacă n-ajung la oi, acești câini vor fi „ratați”. Toate se iartă omului, numai lovirea ori uciderea unui asemenea câine nu se iartă în veci. Când ciobanul alege cățelul, vine Dracul și îi ia ochii, să aleagă unul mare, sociabil, frumos. Astfel, râvna Diavolului de a-i lua lui Dumnezeu oile e mult mai ușoară. Iată de ce, din câți câini sunt pe la stâni, puțini sunt ciobănești. Alegerea cățelului e urmată de alegerea numelui potrivit. Câinele primește nume de viteaz legendar, ca și cum acel erou s-ar reîncarna în el: Oltu, Mureș, Iancu, Gruia, Novac, Mantu etc. Acești câini, la rândul lor, devin legendă, și duc numele mai departe. Urmează inițierea, deloc ușoară pentru cățel. Luat de la cățea, e dus la turmă unde i se taie coada și puțin dintr-o ureche (dacă urechile îi sunt pleoștite). E semn bun când câinele trece prin ritual puțin afectat; cățelul care se ascunde și se vaită mult e de lăsat la curte. Apoi, cu cățelul în brațe, ciobanul dă roată oilor de 3 ori, prefigurând activitatea și sarcina lui de acum înainte, după care i se dă să mănânce lapte de oaie. Va fi hrana lui principală până către vârsta de 6-8 luni, răstimp în care trebuie să-și dovedească vrednicia. Dacă va fi pe măsura așteptărilor, va avea parte de hrană la fel ca și ciobanul: mămăligă cu brânză, jintiță, lapte, pâine, ciorbă. În caz contrar, e trecut la vălăul cu zăr. Oricum, dacă toate etapele sunt respectate strict, nu ar trebui să fie cazul. Un câine ciobănesc la 6-8 luni deja e străjelnic, mână pe urma de lup și dă roată ursului. Apar frecvent cazuri în care câinii ciobănești sunt specializați: buni doar de urs sau buni doar de lup.
Ciobănescul adevărat e fratele ciobanului. Cu el, ciobanul împarte totul: hrana, necazurile, bucuriile. De multe ori, în transhumanță ori pe munte, Tușa Anuța păstra mâncarea și o drămuia la câini. A stat o dată nemâncată 5 zile, numai cu apă îndulcită, și mâncarea i-a dat-o lui Ciontu. „Io-s om și pricep, da el cum amaru lui să priceapă că n-am ce îi da?”
Toate problemele care se dezbat acum au drept cauză tocmai desacralizarea. Ciobanii despre care vă vorbeam mai sus sunt astăzi tot mai rari, deși credințele lor strămoșești încă sub-viețuiesc în subconștientul crescătorilor de oi sau în inconștientul colectiv al vechilor comunități de păstori. Cu vânătorii se petrece același lucru. Vânătoarea era rituală. Acum e sport și afacere, după cum și ciobănia e un moft, o simplă sursă de venit sau o afacere profitabilă. Un întreg edificiu spiritual s-a prăbușit și acum îi vedem ruinele. Sacrul e praf printre dărâmături.
Coborând în profan, sintetizez: Între oameni și prădători stau câinii ciobănești adevărați. Fără câini ciobănești buni și suficienți (orice cioban cu capul pe umeri știe de câți are nevoie în funcție de teren și prădători, iar nu de numărul de oi) ciobanul e nevoit să-și apere avutul în alt mod. Iar cel mai îndemână și mai eficient mod e uciderea prădătorilor. Dacă dispar prădătorii, se produce un dezechilibru care va afecta întreagul ecosistem.
Viitorul faunei sălbatice din România depinde, deci, de existența câinilor ciobănești. Existența câinilor ciobănești adevărați depinde de ciobani. Iar ciobanii trebuie să țină câinii frumoși acasă, câinii agresivi în lanț, altfel își bate joc de oi. Oile au nevoie de câini utili.
https://republica.ro/o-poveste-despre-c ... _wqy0JmDjk
