REDESCOPERIŢI MIORITICUL


Pagina: 1   2

         Mioriticul, una dintre cele mai vechi rase naturale pe care le-a cunoscut pământul răzbate şi azi totuşi printre alte sute create de om. Aceasta a rezistat datorită unor pasionaţi, poate sute, fie şi mii, dar raportat la 22 milioane de locuitori din Romania, rămân tot o mâna de oameni, în ciuda faptului că mioriticul este o rasă naţională şi ar trebui întâlnit tot la a V-a curte.

         Eu îmi propun să găsesc răspunsul la câteva întrebări printre care: de ce nu cunoaşte fiecare roman mai mult despre mioritic şi se rezumă doar la “mioriticul e cât un viţel şi mănâncă cât 7 porci”? De ce organele abilitate în a familiariza sau a furniza informaţii, date despre rasele naţionale către cetăţeanul de rând nu lucrează la cote maxime, prin orice mijloace? Unii vor zice pur şi simplu că românul nu e interesat şi că nu are tradiţia sau cultura câinelui. Jumătate adevărat jumătate fals; adevărat pentru că e de înţeles ca de atâta timp nu şi-a permis luxul de a aprecia beneficiile pe care i le aduce un câine( nu vorbesc de cioban ci de un român obisnuit) din moment ce era prea ocupat să-şi îndeplinească condiţia de vasal în ochii suveranului. Am avut noroc cu muntii noştri unde mai aveam scăpare de îndoctrinarea duşmanului unde încă eram liberi cu turmele noastre. Acum este timpul ca noi să ne schimbăm atitudinea, iar această tradiţie de care vorbeam prin muncă se crează şi prin implicare la fel cum s-a întâmplat şi în cadrul naţiunilor cu o aşa zisă cultură a câinelui.


         Mai mult, dacii, strămoşii noştri aveau un cult al lupului pe care-l admirau şi-l respectau şi-l venerau pe Kandaon (zeu al războiului, jumate lup jumate dragon; Danos= lup, Don= sugrumă …Lupul Care Sugrumă). Ca să nu amintesc şi Stindardul Dacic…Acestea, admiraţia şi respectul, veneau din frica faţă de lup, iar dacii noştri i se opuneau prin câini asemănători mioriticului care-i apărau turmele şi avuţia. Iată unde sunt rădăcinile tradiţiei
noastre în creşterea câinelui, dar trebuie readusă la suprafaţă de oameni capabili şi menţinută. Să vă povestesc un eveniment care s-a petrecut sub ochii mei şi care pot să spun că m-a marcat într-un fel. Era o expoziţie de tip CAC şi un copil de vreo 11-12 ani a participat şi el în ringul de mioritici cu o căţea; platise şi el toate taxele supravegheat de la distanţă de tatal său, în fine, a intrat în ring, arbitrul l-a arbitrat şi i-a explicat că femela nu e mioritic; întradevăr nu era. Acel copil a suferit atât de mult încât zicea că nu vrea să ducă acasă căţeaua, câine cu care se jucase toata dimineaţa respectivă; era revoltat şi plângea pentru că nu era mioritic. Nu doar copilul dar şi tatăl suferea şi de abia am aşteptat să plec de acolo. La această scenă erau prezenţi mai mulţi proprietari şi crescători de mioritici, dar nici unul nu a avut atâta bunăvoinţă încât să facă ceva sau poate nu au avut inspiraţie, că mijloace aveau garantat.


         La scurt timp după întoarcerea de la expo doream să propun mai multor pasionaţi de mioritici să punem bani şi să-i cumpăram băiatului un pui de calitate dintr-un cuib valoros, dar mă gândeam că voi fi privit ca un nebun, eu un novice în lumea asta. Nici acum nu e târziu, încă am datele de contact ale băiatului, dar daca nu se va întâmpla sigur îi voi face cadou eu la timpul potrivit un pui de mioritic cu condiţia ca băiatul să nu-şi fi dezvoltat o repulsie faţă de tot ceea ce înseamnă câine. Mulţi dintre cei care citiţi habar nu aveţi de gravitatea situaţiei şi de ceea ce se poate întâmpla în mintea unui copil. Dacă un crescător de renume nu are atâta sânge în el încât să-i ofere gratis familiei băiatului un căţel de 2,5 luni, atunci măcar conştiinţa colectivă, cea care încă târăşte înainte lumea în care se învârte mioriticul să aibă.

         A fost apăsat prea mult românul de arşiţa cotropitorilor, i s-a terfelit mândria, va ajunge un om gol daca se mai continuă aşa pe fiecare plan. Dar iată o modalitate de înălţare prin cunoaşterea şi reînsuşirea valorilor naţionale. Mioriticul şi celelalte rase de ciobăneşti româneşti sunt valori naţionale, simboluri ale libertăţii, nesupunerii sau a liberului arbitru, sunt simboluri a ceea ce suntem noi cu adevarat, sunt în natura noastră, dar trebuie conştientizate deci redescoperite.

         Acest câine strasnic, ciobănescul mioritic e o rasă natural, endemică, s-a format din necesitate şi a rezistat datorită calităţilor ei că altfel ar fi fost înlocuită de către ciobanul care era om liber şi în veacurile tulburi şi în ciuda conotaţiei negative a cuvântului “cioban” dată de nişte creiere spălate care au uitat de unde au pornit, acesta (ciobanul) era conectat la tot ce înseamnă spaţiu sau mediu înconjurător, proprietate,luptă sau biruinţă,

simţuri autentice, nealterate, corectitudine şi celelalte valori ale omului vrednic toate calităţi ale stăpânului şi nu a slugii. Ciobanii români au reuşit să contribuie şi la literatura universal prin creaţii proprii, originale, nemaiîntâlnite în lume, oglindiri ale concepţiei despre viaţă, refulări ale amărăciunii sau etalări ale bucuriei, toate marci ale identităţii noastre. Aceste creaţii autentice sunt concretizate în doine şi balade care au fost modelate de timp şi trăiri nepătate la fel ca şi câinele ciobănesc care era cântat în aceste capodopere. Este datoria noastră să păstrăm şi să luăm aminte la istorie, iar un mod prin care putem realiza asta este să-i dăm bucata de pâine mioriticului din curte şi nu germanului sau franţuzului cu colţi.


         Reînvăţaţi să apreciaţi ce aveţi deja; acest câine splendid merită efortul din partea noastră. Învăţaţi că cel care nu-şi apreciază familia, valorile naţionale nu va face faţă în lume şi nu-l va aprecia nimeni, va fi asemeni unui bob de nisip care pluteşte în apa învolburată a mării şi nu va ajunge niciodată la nivelul muntelui care îsi azvârle crestele din apă. Vei fi privit în continuare ca un nimeni, tu acel fir de nisip, dacă nu conştientizezi că trebuie să-ţi asumi adevărata identitate şi să nu-ţi fie ruşine de ea. De ce tot ce vine din exterior e mai bun decât ce ai deja? De ce mioriticul nu-şi află locul cuvenit în sânul poporului care l-a iubit atât de mult când îi păzea turmele? Ciobăneştii româneşti sunt acasă, mioriticul este acasă, oare a ajuns străin în propria-i locuinţă?


         Acest câine perfect adaptat la condiţiile naturale din România, acest paznic desăvârşit, acest câine robust, nepretenţios, rezistent la boli îţi luminează existenţa pe pământ şi prin atenţia pe care mioriticul o acordă copiilor tăi sau copiilor în general. Trebuie menţionat că este un câine care gândeşte, care face deosebirea dintre o situaţie periculoasă pentru el sau stăpân şi o situaţie care nu prezintă pericol. Mioriticul întotdeauna va acţiona în consecinţă. Mioriticul este un câine care iubeşte să colaboreze cu apropiaţii şi care nu-şi ignoră stăpânul. Este un câine activ, viguros şi este un adevărat spectacol să-l priveşti. În esenţă este creat de natură, iar ceea ce-ţi dă natura este imposibil să nu fie valabil şi este păcat ca tu să nu apreciezi această rasă de câine pe care ţi-a oferit-o însuşi universul. Sunt nenumărate exemplele în care darurile naturii nu au fost respectate de oameni şi aceeiaşi indivizi au ajuns să regrete. De ce să regretăm când putem din capul locului să facem ceva pentru acest câine? Mioriticul şi celelalte rase de-ale noastre trebuie susţinute de către noi în primul rând.

Pagina: 1   2