Nici nu stiu cati ani aveam cand l-am cunoscut pe Barac, mioriticul bunicului meu, care era cioban si mai avea ceva caini pe langa. Dar mi-aduc aminte prima mea intalnire cu el, cand bunicul m-a dus de manuta (cred ca nici in picioare nu prea stiam sa merg) sa-l cunosc. Era iarna, venise cu oile la iernat, era frig, iar Barac statea tolanit in zapada. Imi aduc aminte cum ii iesea abur pe nari iar blana de sub barba avea turturi. M-am aplecat si-am intins mana spre el si m-a lins. Atunci am simtit cum mi se topeste inima si cum ma indragostesc iremediabil. Atunci s-a creat o legatura intre mine si Barac, cum nu mi-a mai fost dat sa intalnesc. Doar cu calul Puiu mai aveam o astfel de relatie, dar despre el o sa va povestesc cu alta ocazie.
Cu Barac al bunicului meu ma intalneam extrem de rar, in vacantele de vara, insa trebuia sa ma duc pana la stana bunicului ca sa-l pot vedea. Sau, pentru ca stia cat mi-e de drag, bunicul il mai aducea cate 2-3 zile, dupa care il ducea din nou la stana. Era impozant, nu-mi pot da seama cat era de mare pentru ca eu eram mica rau, dar parea un monstru pe langa mine. Era rau, seful haitei, trebuia sa-l tina in curtea din spate, ca altfel nu mai intra chiar nimeni la noi. Era alb cu masca neagra, cateva pete negre pe corp, cu coada stufoasa, jumate alba, jumate neagra. Labele ii erau atat de groase ca nu le puteam cuprinde cu degetele de la doua maini. E drept ca eram micuta, la vreo 3-4 ani, dar pentru mine era ceva ce nu mai intalnisem.
Am crescut cu el, era prietenul meu, confidentul meu, fratele meu, complicele meu. Eram nedespartiti, in putinul timp pe care il petreceam impreuna.
Vremea trecea, bunicul imbatranea, cainii mureau de batranete. Dar amintirea mea era mereu vie. Si inca mai e. Iar dragostea fata de ei, mioriticii, crestea exponential cu trecerea timpului. Si au trecut de atunci 30 de ani. Se zice ca dragostea nu are unitate de masura, dar pentru mine are. Dragostea se masoara in mioritici!
Lilith
