Haiduc - poveste vanatoreasca

[Raul Petruț]

În faţa birtului, câinele ciobanesc mare şi lăţos, tolănit la umbra unui corcoduş aştepta. Din când în când, cu o viteză uimitoare, prindea din zbor câte o muscă obraznică ce îi dădea târcoale. Ciripitul perechii de piţigoi care işi hrăneau puişorii, liniştea amiezii de vară timpurie, încremenirea dimprejur, dezvăluiau o tihnă şi o pace ce nu prevestea nicidecum grozăvia ce avea sa fie.
Deodată, uşa birtului se deschise cu larmă mare. Cei trei ciobani aflaţi încă de dimineaţă în birt, ieşiră împleticit, blestemând birtaşul care nu mai vroia sa le dea de băut pe datorie. Câinele cel mare, sări brusc în picioare dând din coadă şi se îndreptă spre aceştia. În ultima clipă reuşi să sară într-o parte din calea bocancului greu al stăpânului său. Acesta, dezechilibrat de lovitura dată în gol, căzu pe jos în faţa birtului cât era de lung, înjurând cumplit dintre desagii împrăştiaţi în jurul său. Ceilalţi doi, o porniră spre munte pe uliţa prăfoasă, râzând hăhăit de cel căzut, care cu greu se ridică de jos. Încet, clătinându-se, reuşi într-un târziu să-şi arunce pe umeri desagii şi plecă pe urma celor doi pe aceeaşi uliţă, rezemându-se în boată, cu câinele cel mare în urma lui.
La ieşirea din sat se împiedică de o piatra şi din nou, căzu jos. Câinele, prietenos, dând din coada încovrigată şi lăţoasă, neînţelegând ce se întâmplă, se opri în faţa lui privindu-l cu mirare. Deodată, în capul năuc de băutură şi în sufletul nemernic, încolţi o ură fără seamăn pentru dulăul lăţos. Privirea căpătă o viclenie murdara. Se ridică din nou de jos, apoi, cu o putere şi o îndemanare nebănuită, îl păli pe câine cu boata. Acesta n-avu timp să se ferească, astfel încât lovitura îl prinse pe lat. Două coaste şi piciorul drept din spate au pleznit sub greutatea ciomagului. Ciobanul, mulţumit de isprava sa, scuipă cu obidă pe câine şi plecă mai departe clătinându-se.
De pe colina din marginea satului, Ion pădurarul, cobora spre sat, ducându-şi calul de căpăstru. De acolo a vazut întreaga nedreptnicie.
Cu un icnet de durere, câinele se ridică de jos şi porni după stăpânul său, cu piciorul atârnând în piele. Când respira, clăbuci de sânge îi încleştau gura. Ajuns în spatele ciobanului, scânci subţire, ciudat pentru mărimea sa. Ticălosul se întoarse surprins, dar ochii injectaţi de băutură nu fură în stare să desluşească în privirea câinelui nici credinţa fără de sfârşit şi nici nedumerirea, aşa că îl păli din nou şi din nou, încercând să-i ia suflarea. Se opinti în boată încă o dată, dar lovitura n-a mai coborât către câine. O palmă mare cât lopata, palma lui Ion, îl trăzni năpraznic peste obraz, doborându-l în marginea drumului într-o tufă de brusturi, de unde nu mai fu în stare să se ridice.
Ion se apropie de câine, văzu un firişor de răsuflare printre bolboroacele de sânge ce se prelingeau pe limba atârnată, îl luă în braţe şi cu greutate îl aşeză pe cal, de-a curmezişul.
Un gând teribil se cuibări în sufletul câinelui: stăpânul lui a ramas acolo, singur, căzut la pământ, iar pe el străinul acesta îl ducea cine ştie unde. Încercă sa coboare, să se întoarcă la stăpân, dar era prea dureros şi leşină.

Ajuns acasă, o chemă pe Mila şi-i zise arătând către namila lăţoasă:
-Muiere, cred că până dimineaţă moare, dar dacă i-o da Dumnezeu zile, om vedea.
De-abia după mai bine de două luni de odihnă şi hrană, untură de bursuc, zeamă de cătină şi alte leacuri, cu piciorul încă prins între şipcile de gorun, a reuşit să se ridice singur din culcuşul de paie. Ion, cu o “mărăşască” în colţul gurii, îl văzu pentru întâia dată pe de-a-ntregul şi-i zise femeii:
-Uite Mila, uite a înviat Haiduc!
În toamnă a început sa umble după Ion, şi de atunci au trecut patru ani şi toată lumea din sat ştia că dacă îl vezi pe undeva pe Ion Vlaşin, musai e şi Haiduc pe acolo.



A venit întâia brumă. În gărânile din munte, taurii cei mari boncăluiau straşnic. Era destul să-i auzi, că te treceau fiori reci pe şira spinării.
Cam pe atunci, şeful de ocol a sosit cu străinul acela cu maşină de teren străină, care venise să puşte urs.
-Mă Ioane, îi zise şeful, neamţu’ ăsta îi plin de bani şi a zis că nu vrea orice urs, îl vrea numa’ pe ăl mai mare. Vezi cum faci să plece mulţumit!
Acum, cu raniţa în cârcă şi cu puşca pe umăr, urca cu pas mărunt dar aşezat poteca de munte. În urma lui, Haiduc şi la urmă de tot, neamţu’. Odata ajunşi sub stâncărăile Sturului se opri să facă planul.
Mai din vorbe (de câţi ani tot venea la vânătoare în România, neamţu’ învăţase destul de bine limba), mai din gesturi, îi zise neamţului că ştie el Ion, o râpa în care mai mereu îşi duce veacul o matahală de urs, care se simte acolo apărat. Către pârâu e prăpastie, pe partea cealaltă e perete de stâncă vertical. Între ele, un grohotiş cu copaci răsturnaţi de furtună, în care cu greu putea pătrunde orice făptură. De acolo, la doua-trei nopţi, fiara sângeroasă urca la stânele din Cuntu şi lua câte o oaie, apoi dupa ce se sătura, venea aici la locul lui, departe de ciobani cu câinii lor lătrători, departe de “tafurile” ce trăgeau buşteni din pădure, departe de orice.
Îl conduse pe neamţ în sus, câteva sute de metri, pâna la ieşirea din grohotiş. Doi corbi mari şi negri se ridicară croncănind mânioşi de pe stârv de oaie, semn că ursul nu era departe. După ce îl lăsă pe străin ascuns după bradul cel mare care străjuia strunga ieşirii, el cu Haiduc porniră în ocol larg către gura din vale a grohotişului. Ajuns acolo, îşi încărcă puşca cea veche cu două cartuşe cu bilă crestată, lăsă raniţa din cârcă şi începu urcuşul cu Haiduc printre brazii răsturnaţi. Nu trecu mult şi câinele adulmecă înspre munte miros de ligioană. Începu să dea glas, părul i se zbârli pe spinare şi o luă cu curaj înainte. Cu mâna pe puşcă, pipăind mereu piedica, Ion îşi făcea cu greu loc pe urma câinelui printre bolovani, pe lângă rădacini smulse, prin hăţiş. Ascultă cu atenţie câinele: bătea pe loc. Când ajunse mai aproape, câinele căpătă curaj şi se băgă pe urs cu încredere. Pesemne că lătratul şi mirosul de om laolaltă, făcură ursul să se mişte la deal, direct către puşca străinului. Nu trecu mult şi Ion auzi foc de carabină, apoi un răcnet îngrozitor de urs rănit, străbătu văile până departe.
Ce a urmat părea că a durat o veşnicie, deşi lucrurile s-au petrecut în câteva clipe. Grohotişul plecând la vale, larmă, răget de urs, lătrat de câine, crengi rupte, parcă întreg dealul a luat-o în jos spre Ion. Brusc, dintre copaci, la numai câţiva metri în faţă, a aparut ursul, mare şi întunecat ca un bivol. Haiduc cu colţii înfipţi în pulpa din spate. Puşca lui Ion glăsui o dată şi imediat a doua oară. Ursul primi bilele în piept, dar arsura lor îl mânie mai tare. Un nou răget se auzi, mai cumplit ca înainte şi fiara se rostogoli peste Ion, aflat chiar în drumul său. Matahala de patru sute de kile se afla deasupra lui. Mirosul de om se amesteca cu mirosul sângelui său ce gâlgâia din blana groasă. Când să apuce capul bărbatului în gura lui enormă, câinele, văzându-şi stăpânul în grozav pericol, sări în beregata ursului. Câine şi urs se rostogoliră la vale încă câţiva metri, până la un brad mare prăbuşit de-a curmezişul. Ion avu timp să-şi ia puşca şi s-o încarce din nou. Brânca uriaşă a ursului căzu cumplit de grea pe grumazul lui Haiduc. Puşca se auzi din nou şi apoi se lăsă liniştea. Ursul era de acum mort.
Ion îşi pipăi întâi braţele, apoi picioarele, şi mai apoi se uită la burtă. Chimirul lat era sfâşiat de ghearele enorme ale ursului, dar dedesupt nu era sânge.

O rază blândă de soare mângâie un bărbat şi un câine pe coasta muntelui. Omul ţine capul mare al câinelui între palmele sale enorme. Lângă ei, în picoare, vânătorul străin cu pălăria în mână, scrutează zările. Cei doi corbi brăzdează văzduhul şi croncăne urât, a moarte. Câinele mai priveşte o dată chipul luminos al stăpânului. Căldura aceea mare îl învăluie pe de-a întregul. Închide ochii liniştit.

Autor, Marius

Poveste luata de pe https://vanatoare.info/diverse/haiduc/#more-919

[Cristian]

Superba povestire scrisa cu emotie..